Brasov, Romania +40 744 693 232, +40 770 919 909
Blog vacanțe și excursii

Cairo

Egipt

Fortăreața din Cairo sau Cetatea lui Saladin este o cetate din perioada medievală din Cairo, construită de Salah ad Din ( Saladin) și dezvoltată mai apoi de alți conducători egipteni. A fost capitala Egiptului și reședința conducătorilor săi aproape 700 de ani între sec Xiii și XIX.

Highlights

Cetatea lui Salaldin, Muzeul de Istorie,

Cetatea lui Saladin introducere

saladin1

Fortăreața din Cairo sau Cetatea lui Saladin este o cetate din perioada medievală din Cairo, construită de Salah ad Din ( Saladin) și dezvoltată mai apoi de alți conducători egipteni. A fost capitala Egiptului și reședința conducătorilor săi aproape 700 de ani între sec Xiii și XIX. Se află pe un promontoriu de pe dealul Mokattam, aproape de centrul orașului controlând orașul și împrejurimile. La momentul construcției a fost cea mai impresionantă construcție militară a timpului său. Acum este un loc istoric, protejat care include moschei și monumente.

Construcția este divizată în zona de nord care a fost mereu rezervată garnizoanelor militare și zona de sud unde există acum Moscheea Mihammad Ali și unde în trecut exista locuința sultanului. Mai era o parte de vest unde existau grajdurile regale pentru caii mamelucilor. 
Cetatea a început să fie construită de Salah ad Din în anul 1176 și a cunoscut o mare dezvoltare sub regimul Sultanatului Mameluc care i-a urmat, culminând cu proiectele constructive ale sultanului al Nasir Muhammad în sec XIV. În prima jumătate a sec al XIX-lea Muhammad Ali Pașa a demolat multe dintre vechile clădiri și a construit noi palate și monumente peste tot acel loc, dându-i forma actuală. În sec XX a fost folosit ca garnizoană militară pentru armata colonială britanică și apoi pentru armata egipteană până când a fost deschisă publicului în anul 1983.

Majoritatea structurii cetății este construită din calcar care a fost extras din Dealurile Muqattam, deși arhitectul principal a folosit piatră din câteva piramide de mică importanță din Gizeh pentru a obține și alte materiale. Arhitectul Baha al-Din Qaraqush a folosit forța de muncă a cavalerilor cruciați care căzuseră prizonieri la Saladin. Această primă cetate a lui Salah ad Din, respecta apriape zona de nord a actualei fortificații deși nu toate elementele din zidul actualei zone de nord sunt cele originale. Zonele de nord și de sud ale zidurilor de aici sunt cel mai aproape de forma lor originală de pe timpul lui Salah ad Din. Tot de pe vremea lui Salah ad Din avem așa numita Fântână a lui Yusuf unde se coboară pe o scară spiralată ca să scoți apa pentru cetate. Zona de sud a cetății lui Salah ad Din a dispărut dar e foarte probabil că se învârtea în jurul acestei fântâni și a moscheii de alabastru. Un vultur cu două capete aflat aproape de vîrful unuia din turnurile de pe latura de vest lângă Muzeul poliției constituie o imagine surprinzătoare care este atribuită regimului lui Saladin. Probabil era așezată altundeva dar a fost adus aici odată cu remodelarea zonei de către Muhammad Ali. Capetele vulturului lipsesc astăzi dar sștim că erau acolo din vechile cronici.

Doar o poartă original a cetății lui Saladin a supraviețuit până astăzi. Poarta aceasta se numește Bab al Mudarraj și se află pe zidurile de nord, între Palatul Haremului, astăzi Muzeul Militar Național și noua poartă Bab al - Jadid. Era la începuturi poarta principală a cetății, dar astăzi este acoperită de construcțiile lui Muhammad Ali, înclusiv de această nouă poartă Bab al Jadid. Numele ei Mudarraj vine de la treptele sculptate din piatră ( darraj) care conduc spre vârful porții.

Construcția cetății ayybide a continuat sub sultanul al-Adil ( 1200-1218) fratele lui Saladin și a fost probabil finalizată sub domnia lui al-Kamil 91218-1238) Turnurile rotunde de la zidurile exterioare de pe zona de nord aparțin construcției inițiale a lui Saladin, în timp ce turnurile rectangulare aparțin perioadei lui al Adil. Două turnuri rotunde, în zona de nord est, cunoscute ca Burj al -Ramla, adică Turnul de Nisip și Burj al-Hadid adică Turnul de Fier, sunt turnuri din perioada lui Saladin, întărite în timpul lui al-Kamil.

Foarte important este faptul că, al-Kamil a completat pe partea de sud palatele existente și a conturit altele noi fiind primul sultan care s-a mutat aici în anul 1206. Pe lângă palate a consturit și alte structuri, inclusiv o moschee, o librarie regală și o Judecătorie. În 1213 a înființat o piață de cai care se va numi Piața Rumayla ce se află acum Cetate și Moscheea Sultanului Hassan de astăzi. Către vestul și sudul cetății același sultan al-Kamil a construit un maidan adică o piață publică pentru întâlniri și evenimente și o piață de forma unui hipodrom pentru curse de cai. Această muncă de construcție a lui al-Kamil a stabilit de fapt planul cetății de astăzi cu garnizoanele pe partea de nord și cu palatele si construcțiile civile pe sud. Tot al-Kamil este cel care a adus în Cetate apa din Nil printr-un apeduct.

Sub Mameluci (Mamelucii au fost o dinastie de diverse rase și etnii, care au constituit o oligarhie militară în Egipt. Sultanii mameluci i-au îndepărtat de pe domeniul lor siro-egiptean pe ultimii cruciați. Ei au împiedicat definitiv înaintarea redutabilelor hoarde mongole ale lui Hūlāgu și ale lui Timur. ) care au domnit din 1250-1517 cetatea a devenit reședință permanentă a sultanilor care au și dezvoltat partea de sud construind , palate, moschei, sau alte structuri necesare.

Al Zahir Baybars (1260-1277) cel mai celebru sultan mameluc, a fost primul care a împărțit cetatea, în două zone construind poarta Bab-al-Qulla care astăzi separă zonele de nord și sud ale cetății. Poarta aceasta a fost reconsturită de al-Nasir Muhammad în 1320. Această poartă avea rolul de a controla accesul către complexul rezidențial din partea de sud. O parte a zonei de sud a fost rezervată familiei sultanului , haremului său iar o altă parte dedicată ceremonialulelor, publicului, clădirilor de utilitate administrativă. 

Sultanul al-Mansur Qalawun (1279-1290) a construit și renovat Dar al-Niyaba care era palatul sultanului. A demolat moscheea construită de predecesorul său Al Zahir Baybars, Qubba al- Zahiriyya și a înlocuit-o cu propria sa construcție Qubba al-Mansuriyya. Mai important pe termen lung a fost decizia acestui sultan de a înființa regimentele de elită ale mamelucilor care locuiau în diferitele turnuri ale cetății așa că au căpătat numele de Mamelucii Turnului. 

Sultanul al-Ashraf Khalil a construit o sală de evenimente numită Qa'a al-Ashrafiyya. Rămășițele sale au fost excavate în sec XX și indică faptul că zidurile erau decorate cu plăci ceramice colorate. Sala avea o fântână octogonală din marmură și o podea pavată cu mozaic din marmură aranjat în forme geometrice. A fost una din puținele structuri din această zonă care nu a fost distrusă ci folosită de al-Nasir Muhammad. Acest sultan, al-Nasir Muhammad a fost cel mai mare constructor din cetate pe timpul perioadei mameluce. Este extrem de posibil că sub domnia sa zona de sud a cetății s-a extins extrem de mult până la dimensiunile actuale, ca să poată fi construite noile palate și structuri. El este responsabil deasemenea, pentru multe modificări importante în cetate deși, din păcate, multe din ele au fost demolate pe timpul ocupației otomane și apoi au fost distruse complet de Muhammad Ali în sec al-XIX-lea.  În 1312, al-Nasir a comandat renovarea apeductului construit de al-Kamil. Predecesorul său al-Ashraf a construit pe malul Nilului un turn cu apă de unde apa era ridicată până sus în cetate.

 

saladin1
saladin4
mameluci

Palatul Ablaq

Una din cele mai importante construcții a fost Palatul Ablaq construit între 1313-1314. Numele său vine de la lucrarea în piatră cu dungi roșii și negre de pe exteriorul său. A fost inspirat în parte de palatul cu același nume pe care sultanul Baybars l-a construit la Damasc în 1264 și unde al-Nasir a locuit când a vizitat orașul. Palatul Ablaq, a fost folosit pentru recepții și ceremonii particulare. A fost conectat cu Great Iwan un alt palat, printr-un coridor. Zidurile palatului formau o parte a noului zid exterior al cetății: era așezat pe o ridicătură de pământ, cu vedere la orașul de jos care funcționa ca un adevărat zid exterior de vest al orașului. Din această cauză, al-Nasir a construit o loggie pe una din laturile palatului de unde putea să observe liber activitățile desfășurate în grajdurile regale, și în piața centrală sau pe hipodrom. Avea deasemenea o cale de acces particulară care-i oferea acces direct la zona de la poalele cetății. Planul interior al palatului era format dintr-o sală de recepții, o curte interioară, având doua iwan-uri inegale ( Un iwan este o sală sau un spațiu dreptunghiular, de obicei boltit, zidit pe trei laturi, cu un capăt complet deschis.) orientate una spre alta, și mai avea o cupolă pe centru. Iwan-ul cel mai mare, de pe partea de nordvest, oferea acces la loggia exterioară în vreme cel de pe sud vest, oferea acces către pasajul privat către Marele Iwan. Mai servea și ca sală a tronului. 
Nu în ultimul rând cea mai mare contribuție și clădire a regimului său păstrată în cetate a fost moscheea construită de el și aflată tot în zona de sud. Aceasta a fost construită ăn anul 1318 pe locul unei foste moschei Ayyubide care a fost demolată. Al Nasir și-a renovat moscheea în 1335. O parte a coloanelor sale au fost luate de la construcțiile din vremea faraonilor. Dacă structura moscheii s-a păstrat foarte bine nu putem spune același lucru și despre panourile de marmură care decorau pereții și care au fost duse la Istambul de către sultanul Selim I după cucerirea Egiptului din anul 1517. Pe timpul perioadei de ocupație otomană multe din clădirile mameluce s-au ruinat, deși cetatea a fost reconstruită sau extinsă în sec XVI și XVII. Din cauza rivalității dintre forțele armatei otomane, cetatea lui Salah ad-Din devenită garnizoană militară a fost împărțită în trei zone care să găzduiască diferitele arme. Astfel, zona de nord a fost rezervată ienicerilor, zona de sud, a fost folosită de Pașă și de trupele sale personale, iar partea de vest unde erau și grajdurile erau folosite de spahii. Fiecare secțiune avea propria sa moschee și clădiri administrative sau de distracție. Între aceste zone exista un teritoriu neutru unde existau fostele clădiri ale mamelucilor acum, nefolosite de nimeni și în ruină.Aici includem și marele Iwan al lui al -Nasir Muhammad al cărui dom s-a prăbușit în anul 
și nimeni nu l-a mai reconstruit. Palatul Ablaq a fost mai norocos fiind transformat în centru de manufactură pentru țesăturile care acopereau Kaaba din Mecca și care s-au produs aici până în sec XX.

Din timpul ocupației turcești au rămas câteva construcții. Astfel, marele turn rotund de lângă poarta de intrare de astăzi, aflat pe colțul dintre zonele de nord și sud a fost construit de către Ibrahim Pașa ( ultimul mare vizir sub regimul lui Suleiman Magnificul) în anul 1525 și este numit Burj al-Muqattam. Turnul rotund de pe cealaltă parte între porțile Bab al-Qulla ș Bab al-Wastani, cunoscut acum ca Turnul de Mijloc a fost construit cam în aceeași perioadă. Prima moschee construită în cetate după perioada mamelucilor a fost moscheea lui Sulayman Pașa situată în zona de nord. Aceasta s-a construit în anul 1528 pentru a fi folosită de către ieniceri. Este una din puținele moschei din Cairo care este foarte apropiată de stilul otoman de construcție.

În sec al XIX-lea a fost rândul pașei Muhammad Ali, un pașă de origini albaneze să reinstaureze ordinea în Egipt după ocupația franceză dintre 1798 și 1801. Oricum, el s-a considerat pe sine, „de fapt” conducătorul țării. El și-a consolidta puterea printr-o lovitură  violentă în anul 1811 când a eliminat ceea ce a mai rămas din clasa socială a mamelucilor care forma încă elitele Egiptului, omorându-i pe toți în timp ce plecau de la un banchet organizat de el.

Astăzi oamenii se referă la cetatea lui Saladin ca la cetatea lui Muhammad Ali. În interiorul acestei cetăți se află moscheea construită de el între anii 1828-1848. A construit această moschee în stil arhitectural otoman atât ca să cinstească memoria celui de-al doilea fiu al său mort în anul 1816 cât și ca să șteargă orice amintire a mamelucilor. În cadrul aceluiași efort al său de ștergere a memoriei mamelucilor a distrus inclusiv Marele Iwan și Palatul Ablaq al lui Nasir Muhammad. În locul lor a construit prin anul 1825 propria lui moschee unde se presupune că s-a îngropat.

O altă schimbare evidentă făcută de Muhammad Ali a fost acea de a dărâma cazarmele militare din zona de nord pentru a construi Palatul pentru haremul său, palat în care astăzi, există Muzeul Militar Național. A reconstruit și ppoarta Bab al-Qulla cât și zidul înconjurător care separa Nordul de Sud, dând zonei actuala imagine. Forma de astăzi a porții, conține elemente turcești de arhitectură.. Tot Muhammad Ali a construit în anul 1825 și Noua poartă, Bab al-Jadid în locul în care un nou drum comercial intra în cetate dinspre nord. Prin aceeași perioadă a mai construit în punctul unde acest drum comercial intra în zona de est, o nouă poartă numită Bab al-Wustani adică poarta de mijloc.

Cetatea a încetat să funcționeze când la 1874 fiul lui Muhammad Ali, Khedive Ismail a devenit sultan și a decis să schimbe reședința în Palatul Abdin situat în nou creatul centru al orașului Cairo. Pentru mai mulți ani până în a doua jumătate a sec XX cetatea a fost închisă publicului și folosită ca garnizoaă militară. La început de armata britanică de ocupație și apoi, după 1946 de către armata egipteană. În anul 1983, guvernul a deschis publicului o mare parte a cetății și a început programul de renovare care să transforme unele dintre clădiri în muzee. Acum este un loc turistic extrem de important atât pentru egipteni cât și pentru străini. 

cetatea 2
cetate2
poarta qablla

Bazarul Khan el-Khalili

khan el khalili

Khan el-Khalili este un bazar faimos din centrul istoric a orașului Cairo. Fondat ca centru comercial în perioada mamelucilor și numit astfel după unul din caravanseraiurile lor celebre a devenit una din marile atracții ale capitalei egiptene atât pentru localnici cât și pentru turiști. 

La începuturi pe acest loc a existat în vremea Regatului Fatimid, un complex de clădiri administrative parte a unul Palat al califilor cât și loc de îngropăciune. Pe atunci, Cairo era un loc exclusivist închis oamenilor de rând. Prin 1087-1092 s-a luat decizia lărgirii orașului și a construirii de noi ziduri, permițându-se totodată intrarea negustorilor care voiau să facă comerț însă abia prin sec al XV-lea s-a permis străinilor să facă negoț aici.
Cairo s-a deschis pentru totdeauna tuturor oamenilor pe timpul lui Saladin care a decis să transforme orașul ăntr-un centru economic puternic, mutând palatele și clădirile administrative în cetatea pe care o va construi în afara zidurilor orașului. 

Axa principală a orașului Cairo a fost pe direcția nord-sud pe strada cunoscută sub numele de Qasaba. Pe timpul ayyubizilor și al mamelucilor a devenit un loc important pentru construcția de moschei , morminte regale și complexuri comerciale, sponsorizate de regulă de sultan sau de membrii clasei nobiliare. Fiindcă cu timpul tarabele s-au înghesuit cu timpul unele in altele tot mai mult, pe timpul mamelucilor s-a luat decizia de a se construi han-uri pe n etaj sau două care aveau în mijloc o curte unde se expuneau mărfurile, iar la etaje camere pentru locuit. La ferestrele de la stradă se puteau vinde lucruri. Aceste han-uri mai sunt cunoscute ca și caravanserai-uri  iar în România, Hanul lui Manuc este un bun exemplu de astfel de construcție.

Pe timpul sultanului mameluc Barquq, la sfârșitul sec XIV, unul din vizirii săi a dărâmat Palatul și mausoleul fatimid aruncând oasele membrilor familiei regale fatimide la groapa de gunoi de pe dealurile de la est de oraș. În locul lui a construit un mare caravanserai numit de atunci Khan al-Khalili ( Han al-Khalili). La începutul sec al XVI-lea sultanul al-Ghuri, ultimul din dinastia mameluc a fost cel care a demolat hanul original construind un altul mult mai aproape de ceea ce însemnau hanurile turcești.

Piața de astăzi este ocupată de meșteri locali și negustori, care le oferă turiștilor o mulțime de bunuri de consum. 

 

khan el kq
khan17
khan5

Moscheea de Alabastru

moschea

Marea Moschee a lui Muhammad Ali Pașa este situată în Cetatea din Cairo și a fost construită între 1830-1848. Ea este moscheea cea mai vizibilă din oraș. Moscheea a fost construită pe locul clădirilor vechi Mamluk din Cetatea Cairo între 1830 și 1848, deși nu a fost finalizată până la domnia lui Said Pașa în 1857. Arhitectul a fost Yusuf Bushnak din Istanbul, iar modelul său a fost Moscheea Sultan Ahmed din acel oraș. Terenul pe care a fost ridicată moscheea a fost ocupat de clădirile anterioare ale Cetății.

Înainte de finalizarea moscheii, panourile alabastrate din pereții superiori au fost scoase și folosite pentru palatele lui Abbas I. Pereții dezbrăcați erau îmbrăcați cu lemn pictat pentru a părea marmură. În 1899, moscheea prezenta semne de fisurare și au fost întreprinse unele reparații inadecvate. Dar starea moscheii a devenit atât de periculoasă, încât regele Fuad a ordonat o schemă completă de restaurare în 1931 și a fost finalizată sub regele Farouk în 1939. Muhammad Ali Pașa a fost înmormântat într-un mormânt sculptat din marmura Carrara, în curtea moscheii. Trupul său a fost transferat aici de la Hosh al-Basha în 1857.

Muhammad Ali a ales să-și construiască moscheea de stat în întregime în stilul arhitectural al foștilor săi stăpâni, otomanii, spre deosebire de mamelucii care, în ciuda supunerii lor politice către otomani, s-au inspirat de stilurile arhitecturale ale dinastiilor Mameluce anterioare. Moscheea a fost construită cu o cupolă centrală înconjurată de patru cupole mici și patru semicirculare. A fost construită în plan pătrat și măsoară 41x41 metri. Cupola centrală are 21 de metri în diametru, iar înălțimea clădirii este de 52 de metri. Două minarete elegante cilindrice de tip turcesc, cu două balcoane și acoperișuri conice sunt situate în partea de vest a moscheii și se ridică la 82 de metri.

Utilizarea acestui stil, combinată cu prezența a două minarete și a mai multor jumătăți de cupolă care înconjoară cupola centrală - caracteristici rezervate moscheilor construite cu autoritatea sultanului - au fost o declarație sfidătoare a independenței egiptene de facto. Materialul principal este calcarul provenit probabil din Marile Piramide de la Giza, dar etajul inferior și curtea sunt pavate cu dale cu alabastru de până la 11,3 metri. Fațadele exterioare sunt severe și colțuroase și se ridică aproximativ patru etaje până la nivelul cupolelor acoperite cu plumb.

Mihrab-ul de pe peretele de sud-est are trei etaje și acoperit cu o cupolă semicirculară. Există două arcade pe al doilea etaj, ridicate pe coloane și acoperite cu cupole. Deși există trei intrări pe fiecare parte a curții, intrarea obișnuită se face prin poarta de nord-est. Curtea măsoară 50x50 de metri. Este înconjurat de râuri arcuite care se ridică pe stâlpi și acoperite de cupole.

Există un turn de ceas din aramă în mijlocul riwak-ului de nord-vest, care a fost prezentat lui Muhammad Ali de regele Louis Philippe din Franța în 1845. Ceasul a fost primit la schimb cu obeliscul din Luxor, care acum se află în Place de la Concorde din Paris.

Interiorul are o măsură de 41x41 de metri și oferă o senzație deosebită de spațiu. Utilizarea a două niveluri de cupole dă impresia unui spațiu mult mai mare decât există în realitate. Cupola centrală se ridică pe patru arcade care stau pe stâlpi colosali. 

curtea
interior
interior2

Piramida lui Kefren

kefren 1

Piramida lui Kefren este a doua ca dimensiuni după cea a lui Cheops. Piramida are o mărime a bazei de 215,5 metri ridicându-se la 136,4 metri. Este făcută din blocuri de calcar, cântărind mai mult de 2 tone fiecare. Panta piramidei are o încllinație în unghi de 53°13' față de Piarmida lui Cheops al cărei unghi are 51°50'24".

Piramida a fost probabil deschisă și jefuită în timpul primei perioade intermediare din istoria Egiptului. În timpul dinastiei a XIX-a, supraveghetorul construcției templului a luat pietre de carcasă pentru a construi un templu în Heliopolis, la ordinele lui Ramesses II. Istoricul arab Ibn Abd al-Salam a înregistrat că piramida a fost deschisă în 1372 d.Hr. Pe peretele camerei de înmormântare, există un graffiti arab care datează probabil din aceeași perioadă. 

Nu se știe când au fost jefuite restul mormintelor; se presupunea că erau încă pe loc în 1646, când John Greaves, profesor de astronomie la Universitatea din Oxford , a scris în Piramidografia sa că, pietrele sale nu erau la fel de mari sau la fel de regularizate ca la PIramida lui Cheops iar suprafața era netedă și uniformă. Piramida a fost explorată pentru prima dată în timpurile moderne de Giovanni Belzoni la 2 martie 1818, când intrarea inițială a fost găsită pe partea de nord. Belzoni spera să găsească o camera de înmormântare intactă dar ea era goală, cu excepția unui sarcofag deschis și a capacului său rupt pe podea. Prima explorare completă a fost realizată de John Perring în 1837. În 1853, Auguste Mariette a săpat parțial templul de pe valea lui Kefren și, în 1858,  reușit să descopere o statuie a dioritei Khafre. La fel ca Marea Piramidă, în nucleu au fost făcute aflorimente de piatră. Datorită pantei platoului, colțul de nord-vest a fost tăiat cu 10 m (33 ft) din subsolul rocilor, iar colțul de sud-est este construit.

Piramida este construită din cursuri orizontale. Pietrele utilizate în partea de jos sunt foarte mari, dar pe măsură ce piramida se ridică, pietrele devin mai mici, având doar 50 cm (20 in) grosime la vârf. Cursurile de piatră sunt dure și neregulate pentru prima jumătate a înălțimii sale, dar o bandă îngustă de zidărie obișnuită este clară în mijlocul secțiunii piramidei. În colțul de nord-vest al piramidei, talpa a fost formată din trepte. 

Partea de jos a pietrelor a fost realizată din granit roz, dar restul piramidei a fost învelit în calcar Tura. Examinarea atentă arată că marginile colțurilor pietrelor rămase nu sunt complet drepte, ci sunt rotunjite cu câțiva milimetri. O teorie este că acest lucru se datorează decontării activității seismice. O teorie alternativă postulează că panta de pe blocuri a fost tăiată în formă înainte de a fi plasată datorită spațiului limitat de lucru către vârful piramidei. 

 

piramidele

Două intrări conduc la camera de înmormântare, una care deschide 11,54 m pe fața piramidei și una care se deschide la baza piramidei. Aceste pasaje nu se aliniază cu linia centrală a piramidei, dar sunt compensate spre est cu 12 m (39 ft). Pasajul descendent inferior este sculptat complet din stratul de bază, coborând, mergând orizontal, apoi urcând pentru a se alătura pasajului orizontal care duce la camera de înmormântare.

O teorie a faptului că există două intrări este că piramida era proiectată a fi mult mai mare, cu baza nordică deplasată cu 30 m (98 ft) mai spre nord, ceea ce ar face piramida lui Kefren mult mai mare decât a tatălui său. Aceasta ar plasa intrarea în pasajul descendent inferior în zidăria piramidei. O teorie alternativă este că, la fel ca în cazul multor piramide anterioare, planurile au fost schimbate, iar intrarea a fost mutată la jumătatea construcției.

Camera de înmormântare a fost sculptată dintr-o groapă din stratul de bază al piramidei. Acoperișul este construit din grinzi de calcar. Camera este dreptunghiulară, de 14,15 m cu 5 m și este orientată est-vest. Sarcofagul lui Kefren a fost sculptat dintr-un bloc solid de granit și scufundat parțial în podea În el, Belzoni a găsit oase ale unui animal, eventual un taur. 

Piramida lui Kefren supraviețuiește într-o stare mult mai bună decât cea a lui Cheops. La estul Piramidei se află templul mortuar. Deși acum este în mare parte în ruine, suficient de mult supraviețuiește pentru a înțelege planul. Este mai mare decât templele anterioare și este primul care include toate cele cinci elemente standard ale templelor mortuare de mai târziu: o sală de intrare, o curte cu coloane, cinci nișe pentru statuile faraonului, cinci camere de depozitare și un sanctuar interior. Au existat peste 50 de statui de dimensiuni reale ale lui Kefren, dar acestea au fost eliminate și reciclate, eventual de Ramses II. Templul a fost construit din blocuri megalitice (cel mai mare este estimat la 400 de tone ).

 

interior1
interior2

Sfinxul

sfinx1

Mare Sfinx de la Gizeh, este o stauie de calcar, reprezentând o creatură de poveste numită Sfinx. Acesta are un corp de leu, cap de om care se presupune că reprezintă fața faraonului Chefren.
Dimensiunile statuii sunt de: 73 de metri lungime de la vârful labelor la coadă, 19 metri înălțime și  metri lățime. Este cel mai vechi monument sculptat în piatră al Egiptului.

Lipsește nasul Sfinxului de pe față. Examinarea feței Sfinxului arată că nasul a fost distrus intenționat cu tije lungi sau dălți. Desenele Sfinxului făcute de Frederic Louis Norden în 1757 arătau nasul lipsă.  Multe povești populare există cu privire la distrugerea nasului său. O poveste spune că a fost distrus cu ghiulele trase de tunurile armatei lui Napoleon.

Istoricul arab al-Maqrīzī, care scrie în secolul al XV-lea, atribuie pierderea nasului lui Muhammad Sa'im al-Dahr, un musulman din 1378, care a găsit țăranii aducând ofrande către Sfinx în speranța creșterii recoltelor lor și, prin urmare, a rupt nasul statuii într-un act de iconoclastism. Potrivit lui Al-Maqrīzī, mulți oameni care trăiesc în zonă credeau că nisipul care acoperă Podișul Giza era pedeapsa divină pentru actul de distrugere. Ibn Qadi Shuhba a atribuit profanarea sfinxilor Qanatir al-Siba de sultanul Baybars spunând că e posibil ca tot el să fi distrus nasul Sfinxului. Al-Minufi a afirmat că cruciada Alexandriană din 1365 a fost o pedeapsă divină pentru un șeic sufiu al khanqahului lui Sa'id care a rupt nasul. 

În plus față de nasul pierdut, se crede că a fost atașată o barbă ceremonială faraonică, deși acest lucru s-a putut adăuga în perioadele ulterioare după construcția inițială. Egiptologul Vassil Dobrev a sugerat că dacă barba ar fi fost o parte originală a Sfinxului, aceasta ar fi deteriorat bărbia statuii la cădere. Lipsa de daune vizibile susține teoria lui conform căreia barba a fost o adăugare ulterioară. Reziduurile de pigment roșu sunt vizibile pe zonele feței Sfinxului. Urmele de pigment galben și albastru au fost găsite în altă parte pe Sfinx, ceea ce l-a determinat pe Mark Lehner să sugereze că monumentul „a fost cândva decorat în culori vesele de benzi desenate” 

Colin Reader a crezu ca Sfinxul era în centrul cultului solar în perioada dinastică timpurie, înainte ca platoul Giza să devină o necropolă a Vechiului Regat (c. 2686-2134 î.Hr.). El leagă acest lucru de concluziile sale că Sfinxul, templul Sfinxului și templul mortuar Khafra fac parte dintr-un complex care aparține dinastiei IV (c. 2613-2494 î.Hr.). Leul a fost mult timp un simbol asociat cu soarele în civilizațiile antice din Orientul Apropiat. Imaginile care înfățișează regele egiptean sub forma unui leu care-și lovea dușmanii datează încă din perioada dinastică timpurie.

În Regatul Nou, Sfinxul a devenit asociat cu zeul soare Hor-em-akhet (elenizat: Harmachis) sau „Horus-la-orizont”. Faraonul Amenhotep II (1427-1401 sau 1397 î.Hr.) a construit un templu la nord-estul Sfinxului la aproape 1000 de ani de la construcția sa și l-a dedicat cultului lui Hor-em-akhet. 

Unii străvechi ne-egipteni au văzut-o ca pe o credință a zeului Horon. Cultul Sfinxului a continuat în epoca medievală. Sabienii din Harran au văzut-o ca locul de înmormântare al lui Hermes Trismegistus. Autorii arabi au descris Sfinxul ca pe un talisman care păzea zona din deșert. Al-Maqrizi îl descrie drept "talismanul Nilului" de care localnicii credeau că ciclul inundațiilor depindea.  Muhammad al-Idrisi a declarat că cei care doresc să obțină poziții birocratice în guvernul egiptean au oferit tămâie monumentului. 

În ultimii 700 de ani, a existat o creștere a numărului de călători din Egiptul de Jos, spre deosebire de Egiptul de Sus, care a fost rar raportat de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Alexandria, Rosetta, Damietta, Cairo și piramidele din Giza sunt descrise în mod repetat, dar nu neapărat pe deplin. Multe ghiduri de turism au fost publicate și citite pe scară largă. Acestea includ cele ale lui George Sandys, André Thévet, Athanasius Kircher, Balthasar de Monconys, Jean de Thévenot, John Greaves, Johann Michael Vansleb, Benoît de Maillet, Cornelis de Bruijn, Paul Lucas, Richard Pococke, Frederic Louis Norden și alții. Există însă un număr și mai mare de oameni care au scris lucrări obscure și puțin citite, uneori doar manuscrise nepublicate în biblioteci sau colecții private, inclusiv Henry Castela, Hans Ludwig von Lichtenstein, Michael Heberer von Bretten, Wilhelm von Boldensele, Pierre Belon du Mans, Vincent Stochove, Christophe Harant, Gilles Fermanel, Robert Fauvel, Jean Palerne Foresien, Willian Lithgow, Joos van Ghistele etc.

 

sfinx2