Săpânța

Cimitirul Vesel din Săpânța

Din 1935 datează primul epitaf, iar din anii 1960 încoace, întreg cimitirul a fost populat cu circa 800 astfel de cruci, sculptate din lemn de stejar, devenind un muzeu în aer liber de natură unică și o atracție turistică. 

Trecand pragul Cimitirului Vesel, primul lucru care iti “sare in ochi”, cum se zice, e culoarea albastra a crucilor din lemn de stejar. Culoarea dominanta e albastrul, insa e impletita cu rosu galben si verde, asezate in forme geometrice diverse pe toata suprafata crucii, rezultand un tot unitar placut privirii. Atat cat poate fi placuta privirii imaginea unei cruci de mormant. Treceam printre morminte, ma uitam la textele de pe cruci, le citeam mecanic, si treceam la urmatoarea cu sentimentul ca trebuie sa gasesc ceva. Ceva lipsea si nu stiam ce anume. Am continuat sa citesc, trecand printre morminte, si aveam o senzatie destul de ciudata la gandul ca acest cimitr devenise un muzeu, si mortii din el, mormintele lor, mai exact, exponate.

Era stranie aceasta asociere a tot ce inseamna un cimitir cu un muzeu. Stan Patras, mesterul care “inventase “ practic ideea de cimitir vesel, la 1934, cand a inceput sa scrie epitafuri pe cruci, nu stia ca va initia astfel un fenomen, cunoscut in toata lumea drept Cimitirul Vesel din Sapanta si ca astfel va spune omenirii, “iata noi romanii radem in fata mortii, sau a greutatilor de tot felul”.  Radem de ele si le invingem. Undeva, in zona in care mormintele se terminau, un petic de pamant isi astepta viitoare exponate. Stiu, sunt cinic vorbind asa despre oameni ale caror vieti si destine au fost inscrise pentru totdeauna pe monumentele funerare, si, astfel, au devenit cunoscuti in toata lumea. Au intrat in posteritate fara sa vrea. E si o doza de cinism aici, daca stau sa ma gandesc, din expunerea catre marele public a celor trecuti in nefiinta si tratarea lor ca niste obiective turistice. Nu vi se pare? Mie, da.

V-am spus ca citeam inscriptiile de pe cruci avand sentimentul ca inconstient cautam ceva si nu stiam ce. Am sa redau aici una dintre multele inscriptii de pe cruci pentru a va face de o idee despre ce e vorba : “ aici eu ma odihnesc, Manaila Ion ma numesc,/ am fost Ionu lui Nani/putini ca mine or fi/si de treaba si frumos/da nu am fost norocos/ca de tanar am murit si putredesc in pamant/draga mama si sotie d-zeu sa va mangaie/pe ai mei copii si nepoti tare v-am iubit pe toti/1943-2001”

Nu va trec fiorii citind??  Pe mine, da. Dar parca eram intr-un cimitir VESEL, nu? Unde sunt, asadar, poezioarele amuzante, care au facut fala acestui loc, m-am intrebat? Nu erau. Atunci am realizat ca asta cautam de fapt fara sa imi dau seama, versificatia directa, amuzanta, care sa starneasca rasul de moarte si in fata ei, asa cum radeau stramosii nostri, daco-getii, acum 2000 de ani, cand murea unul dintre ei.  Nu era, nu o gaseam aici. Dar atunci, unde? Ei bine, dragii mei, am gasit-o 200 de metri mai incolo de gardul cimitirului, in casa maestrului Stan Patras, unde fiul sau ii continua si astazi munca. Am gasit acolo cruci din cimitirul vesel scoase ca urmare a faptului ca se degradasera, cu cateva din inscriptiile amuzante, care, asa cum am mai spus, il facusera faimos.

Iata una dintre ele: “Sub aceasta cruce grea/ Zace biata soacra-mea/ Trei zile de mai traia/Zaceam eu si cetea ea / Voi care treceti pe aici Incercati sa n-o treziti / Ca acasa daca vine
Iarai cu gura pa mine/Da asa eu m-oi purta, ca-napoi n-a inturna”  Asa mai merge, nu??