Sighetu Marmației

Pușcăria comunistă.

Puscaria comunista, unde s-au filmat episoade din celebrul documentar al anilor `90, "Memorialul Durerii", este intr-adevar  un memorial al durerii. Situata undeva pe o straduta laturalnica desprinsa din artera principala a orasului, puscaria e pe dinafara o cladire terna care nu iese cu nimic in  evidenta. Totusi, odata intrat in interior, lucrurile se schimba. In primul rand, se intra intr-un hol spatios unde esti preluat de catre ghid si, in fata unei harti imense a Romaniei, lucrata tridimensional, pe care sunt marcate toate inchisorile politice ale anilor 50-60, ti se face o prezentare pe scurt a sistemului penitenciar pentru "politicii" vremii. Constat cu ocazia asta, ca reteaua de inchisori si lagare de educare de pe curpinsul tarii a fost extrem de intinsa. Din Maramures in Oltenia si din Moldova in Banat, toata tara era plina de astfel de locuri. Incepem sa inaintam pe un alt coridor spre corpul central al inchisorii, si anume zona celulelor.

Pe acel hol intram intr-o camera ce fusese birou al medicului inchisorii, unde s-a amenajat o expozitie cu cele mai importante persoanalitati din domeniiile vietii culturale si stiintifice care au fost inchise aici doar fiindca se opuneau noului regim. Tot grupul trece in liniste prin acea sala, privind peretii acoperiti de fotografii ale respectivilor si de scurte biografii. Iesim de acolo, si la capatul holului facem dreapta si ne trezim in zona celulelor. Arata ca in filmele americane. O sala lunga, pe ale carei laturi sunt nenumarate usi. Ridicand privirea constat ca mai sunt inca doua etaje identice parterului, iar pe golul dintre ele se intind plase de sarma care sa impiedice accidentarea/evadarea detinutilor, care trebuiau sa fie cat mai intregi si sa stea cat mai mult dupa gratii, spre deliciul mai marilor regimului bazat pe alianta muncitorilor cu taranii. Bun, dupa ce am privit tot ansamblul acesta, ghidul ne-a spus extrem de sec, aratand spre prima celula din partea stanga: "aceasta e celula in care s-a stins Iuliu Maniu", si ne-a lasat sa vizionam restul singuri. Ne-am bulucit cu totii spre celula unde s-a stins marele om politic taranist, si-am cercetat curiosi patul metalic, pe care zaceau aruncate o perna, o patura si o pijama, iar la capatul acestui pat, pe perete, era prinsa o fotografie a marelui disparut. Am stat si m-am uitat la acea celula ,gandindu-ma la cat de tare ii place istoriei sa joace renghiuri oamenilor.

Bunaoara, aici, la Sighet. In acest loc era, pe la inceputul anilor 1950, o temuta inchisoare politica, unde intrai pe picioare si ieseai cu ele inainte. Cine dintre cei de atunci ar fi putut crede vreodata ca peste o scurta perioada de timp, ( la scara istoriei se intelege), acest loc avea sa fie un muzeu si un avertisment ca asa ceva sa nu se mai repete vreodata? Cati dintre acei gardieni si tortionari, poate unii dintre ei in viata in primii ani de dupa revolutie, si-ar fi  imaginat asa ceva? Cu siguranta, nici unul. Restul vizitei a continuat intr-un ritm lent, pentru ca fiecare celula era amenajata ca o miniexpozitie a suferintelor indurate de opozantii regimului. Aici era lupta anticomunista a studentilor teologi, aici erau o camera dedicata metodelor de lucru ale securitatii kominterniste, o alta dedicata familiei Ceausescu, alte camere prezentau deportarile din Baragan, unde, intr-o fotografie, am avut surpriza sa descopar pe un prieten al unchiului meu Milan, un sarb deportat din Timisoara in anii `50 si ramas in Ialomita, la Fetesti, satul Pietroiu, pe viata.

Chiar l-am sunat pe tata sa ii comunic descoperirea. Era pusa in valoare si carcera de pedeapsa, o celula fara deschideri pentru lumina, cimentata peste tot, cu un belciug pe podea, unde erau legati condamnatii mai recalcitranti si care pastrau inca un botz de demnitate in ei , oamenii in care ultima farama de umanitate nu murise si care, si de aici, din aceasta inchisoare, se opuneau inca regimului comunist implementat de tancurile sovietice.  Iesind din corpul central in curtea inchisorii, am ajuns direct in zona in care detinutii erau scosi la plimbare. Ma rog, e impropriu spus plimbare, daca te gandesti la un cerc cu circumferinta de 6 metri sapat in pamant, la un stat de om, in care detinutii faceau miscare, paziti, fireste, de gardieni. In centrul acestui cerc se afla o mica capela unde, acuma, erau aprinse zeci de lumanari in memoria celor morti aici, asa cum, pe peretii locului de plimbare erau prinse placi cu numele tururor celor intemnitati aici de-a lungul vremii, fara alta vina decat aceea ca au vrut sa impiedice instaurarea comunismului in Romania.

Parasim inchisoarea cu un sentiment apasator la gandul ororilor comise aici in numele justitiei populare si noilor cuceriri revolutionare. Era practic mormantul unei lumi care niciodata nu se va mai naste in Romania, o lume care a contat in Europa la un moment dat.