Serbia

Istoria

Dovezile arheologice de așezări din paleolitic pe teritoriul Serbiei actuale sunt rare. Un fragment de maxilar uman a fost găsit în defileul Sićevo⁠ (Mala Balanica) și se crede că are o vechime de până la 525.000–397.000 de ani. 
În timpul Epocii Fierului, tracii, dacii și ilirii au fost găsiți de grecii antici în timpul expansiunii lor în sudul Serbiei moderne, în secolul al IV-lea î.e.n.; punctul de nord-vest al imperiului lui Alexandru cel Mare era în zona orașului Kale-Krševica⁠ Romanii au cucerit o mare parte a teritoriului în secolul al II-lea î.e.n. În 167 î.e.n. a fost înființată provincia romană Illyricum; restul a fost cucerit în jurul anului 75 î.e.n., formând provincia romană Moesia Superior; regiunea modernă Srem a fost cucerită în 9 î.e.n.; iar Bačka și Banatul în 106 e.n., după Războaiele Dacice. 
Drept urmare, Serbia contemporană se extinde integral sau parțial pe mai multe foste provincii romane, între care Moesia, Pannonia, Praevalitana, Dalmația, Dacia și Macedonia. 
Când Imperiul Roman a fost divizat în 395, cea mai mare parte a Serbiei a rămas sub Imperiul Roman de Răsărit, în timp ce părțile sale din nord-vest au fost incluse în Imperiul Roman de Apus. De la începutul secolului al VI-lea, slavii, prezenți în tot Imperiul Bizantin în număr mare, s-au amestecat cu populația băștinașă (daci, iliri, traci romanizați) și au asimilat-o, din acest amestec de popoare rezultând slavii sudici actuali, printre care și sârbii.

Sârbii albi, un trib slav care s-a stabilit în Balcani între secolele V-VII, a înființat Principatul Sârb înaintea secolului al VIII-lea. În 822 se afirma că sârbii locuiau cea mai mare parte a Dalmației Romane, teritoriul lor acoperind ceea ce este astăzi sud-vestul Serbiei și părți ale țărilor vecine. Între timp, Imperiul Bizantin și Țaratul Bulgar dețineau alte părți ale teritoriului. Creștinismul a fost adoptat de conducătorii sârbi pe la 870, iar până la mijlocul secolului al X-lea statul sârb se întindea de la Marea Adriatică prin Neretva, Sava, Morava și Skadar. Între anii 1166 și 1371, Serbia a fost condusă de dinastia Nemanjić (a cărei moștenire este deosebit de prețuită), sub care statul a fost ridicat la rang de regat (și, pentru scurt timp, de țarat) și episcopia sârbă la rang de arhiepiscopie autocefală (prin efortul lui Sava, sfântul protector al Serbiei). Monumentele din perioada Nemanjić supraviețuiesc în multe mănăstiri⁠ (mai multe fiind în Patrimoniul Mondial⁠) și fortificații. În aceste secole, statul (și influența) sârbilor s-a extins semnificativ. Partea de nord, Voivodina, a fost dominată de Regatul Ungariei. Perioada cunoscută sub numele de căderea Țaratului Sârb⁠(d) a însemnat fragmentarea în ducate a statului odinioară puternic, culminând cu bătălia de la Kosovo Polje (1389) împotriva Imperiului Otoman aflat în ascensiune. Despotatul Sârb a fost în cele din urmă cucerit de către otomani în 1459. Amenințarea otomană și cucerirea din cele din urmă a dus la mari migrații ale sârbilor către vest și nord.

După pierderea independenței în favoarea Regatului Ungariei și Imperiului Otoman, Serbia și-a redobândit vremelnic suveranitatea în timpul lui Iovan Nenada în secolul al XVI-lea. Trei invazii habsburgice și numeroase rebeliuni au pus multe probleme autorității otomane. Un eveniment celebru a fost revolta din Banat din 1595, în contextul Războiului celui Lung dintre otomani și habsburgi.
Zona Vojvodinei moderne a fost ocupată de otomani im secol înainte de a fi cedată Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, în baza Tratatului de la Karlowitz.Revoluția sârbă pentru independență față de Imperiul Otoman a durat unsprezece ani, între 1804 și 1815. Revoluția a cuprins două revolte separate, care au dus la autonomie în cadrul Imperiului Otoman, care a evoluat încet spre independență deplină (1835-1867). În timpul Primei Răsvoale Sârbe, condusă de vožd Karađorđe Petrović, Serbia a devenit independentă timp de aproape un deceniu înainte ca armata otomană să poată reocupa țara. La scurt timp după aceasta, a început cea de a Doua Răscoală Sârbă. Conduisă de Miloš Obrenović, ea s-a încheiat în 1815 cu un compromis între revoluționarii sârbi și autoritățile otomane. De asemenea, Serbia a fost una dintre primele națiuni din Balcani care a eliminat feudalismul. Convenția de la Ackerman din 1826, tratatul de la Adrianopol din 1829 și, în cele din urmă, Hatt-i Sharif, au recunoscut suveranitatea Serbiei. Prima Constituție a Serbiei a fost adoptată la 15 februarie 1835

În timpul Primului Război Balcanic din 1912, Liga Balcanică a învins Imperiul Otoman și a capturat teritoriile europene ale acestuia, ceea ce a permis extinderea teritorială a Serbiei în Raška și Kosovo. Al Doilea Război Balcanic a urmat curând, când Bulgaria s-a întors împotriva foștilor aliați, dar a fost înfrântă, rezultând Tratatul de la București. În doi ani, Serbia și-a extins teritoriul cu 80%, și populația cu 50%; de asemenea, a suferit pierderi mari în ajunul Primului Război Mondial, cu aproximativ 20.000 de morți. Austro-Ungaria a început să devină îngrijorată de creșterea unei puteri regionale la granițele sale și de potențialul acesteia de a deveni un nucleu pentru unificarea tuturor slavilor din sud, iar relația dintre cele două țări a devenit tensionată. Odată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, teritoriul Syrmia s-a unit cu Serbia la 24 noiembrie 1918, urmat de Banat, Bačka și Baranja o zi mai târziu, aducând întreaga Voivodină în Regatul Serbiei. La 26 noiembrie 1918, Adunarea de la Podgorica⁠ a detronat Casa Petrović-Njegoš⁠ și a unit Muntenegrul cu Serbia. La 1 decembrie 1918, în Casa Krsmanović de la Terazije, prințul regent sârb Alexander Karađorđević a proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilorsub regele Petru I al Serbiei.

Regele Petru a fost urmat de fiul său, Alexandru, în august 1921. Centraliștii sârbi și autonomiștii croați s-au ciocnit în parlament, iar majoritatea guvernelor au fost fragile și de scurtă durată. Nikola Pašić, un prim-ministru conservator, a condus sau a dominat majoritatea guvernelor până la moartea sa. Regele Alexandru a instaurat o dictatură în 1929, a schimbat numele țării în „Iugoslavia” și a schimbat diviziunile interne de la cele 33 de regiuni la nouă banovine. Efectul dictaturii lui Alexandru a fost acela că a înstrăinat și mai mult pe nesârbii care trăiau în Iugoslavia de ideea de unitate.În 1941, în ciuda încercărilor iugoslavilor de a rămâne neutri în timpul războiului, puterile Axei au invadat Iugoslavia. Teritoriul Serbiei moderne a fost împărțit între Ungaria, Bulgaria, Statul Independent al Croației (NDH) și Italia (Albania și Muntenegru), în timp ce restul Serbiei a fost plasat sub administrația militară germană, cu guverne-marionetă sârbești conduse de Milan Ačimović⁠ și Milan Nedić.  Teritoriul iugoslav a fost scena unui război civil între cetnicii regaliști comandați de Draža Mihailović⁠ și partizanii comuniști comandați de Josip Broz Tito. Unitățile auxiliare ale Corpului Voluntarilor Sârbi⁠(d) și Garda de Stat Sârbă⁠au luptat împotriva ambelor forțe. Masacrarea la Draganac și Loznica a 2.950 de țărani din vestul Serbiei în 1941 a fost prima mare execuție de civili din Serbia ocupată de germani, masacrul de la Kragujevac⁠ și raidul de la Novi Sad⁠ împotriva evreilor și sârbilor, de către fasciștii maghiari, fiind cele mai cunoscute, cu peste 3.000 de victime în fiecare caz.
În 1989, Slobodan Milošević a ajuns la putere în Serbia. Milošević a promis o reducere a puterilor provinciilor autonome Kosovo și Voivodina, unde aliații săi au preluat ulterior puterea, în timpul revoluției antibirocratice. Aceasta a provocat tensiuni între conducerea comunistă a celorlalte republici ale Iugoslaviei și a trezit naționalismul etnic în întreaga Iugoslavie, ceea ce a dus în cele din urmă la destrămarea ei, Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina și Macedonia declarându-și independența. Serbia și Muntenegru au rămas împreună într-un stat-rămășiță numit Republica Federală Iugoslavia (FRJ). Cu toate acestea, potrivit Comisiei Badinter, această țară nu a fost considerată a fi, din punct de vedere legal, continuatoarea fostei RSFI, ci un nou stat. 

Geografia

Situat la intersecția între Europa Centrală și cea de Sud, Serbia este situată în Peninsula Balcanică și Câmpia Panonică, între latitudinile de 41 ° și 47 ° N și longitudinile de 18 ° și 23 ° E. Țara a. Câmpia Panonică acoperă treimea nordică a țării (Voivodina și Mačva), în timp ce extremitatea estică a Serbiei se întinde în Câmpia Română. Relieful părții centrale a țării, cu nucleul în regiunea Šumadija, constă în principal în dealuri traversate de râuri. Munții domină treimea de sud a Serbiei. Alpii dinarici se întind în vest și sud-vest, urmând cursul râurilor Drina și Ibar. Munții Carpați și Balcani încep și se întind pe direcția nord-sud în estul Serbiei.

Munții vechi din colțul sud-estic al țării aparțin sistemului montan Rilo-Rodopi. Altitudinea variază de la vârful Midjor al Balcanilor, de 2.169 m, cel mai înalt vârf al Serbiei, până la punctul cel mai jos de doar 17 m pe malul Dunării la Prahovo⁠. Cel mai mare lac este Lacul Porțile de Fier 163 kilometri pătrați, iar cel mai lung râu care trece prin Serbia este Dunărea (587,35 km de la intrarea în țară la Bački Breg până la ieșirea din țară la gura Timocului). coperă un total de 77.474 km² (excluzând Kosovo), ceea ce o pune pe locul 117 în lume.

Clima Serbiei se află sub influența continentală a Eurasiei și cea oceanică a Atlanticului și Mării Mediterane. Cu temperaturi medii în ianuarie în jurul valorii de 0 ºC, și temperaturi medii în iulie de 22 ºC, ea poate fi clasificată drept climă continentală caldă-umedă⁠ sau climă subtropicală umedă⁠. În nord, clima este mai continentală, cu ierni friguroase și cu veri fierbinți și umede, împreună cu distribuții uniforme de precipitații. În sud, verile și toamna sunt mai uscate, iar ierniile sunt relativ reci, cu ninsori grele în munți. 

Temperatura medie anuală a aerului pentru perioada 1961-1990 pentru zona cu o altitudine de până la 300 m este de 10,9 ºC. Zonele cu o altitudine de 300–500 m au o temperatură medie anuală de aproximativ 10 ºC, iar cele de peste 1.000 m altitudine au în jur de 6 ºC. Cea mai mică temperatură înregistrată în Serbia a fost -39,5 ºC la 13 ianuarie 1985, Karajukića Bunari⁠ în Peșter⁠, iar cea mai înaltă a fost de 44,9 ºC, la 24 iulie 2007, înregistrată în Smederevska Palanka.

Serbia este una dintre puținele țări europene cu expunere foarte mare la riscuri naturale (cutremure, furtuni, inundații, secetă). Se estimează că inundațiile potențiale, în special în zonele din Serbia centrală, amenință peste 500 de așezări mai mari și o suprafață de 16.000 kilometri pătrați.[108] Cele mai dezastruoase au fost inundațiile din mai 2014, când au murit 57 de persoane și s-au produs pagube de peste 1,5 miliarde de euro.

Aproape toate râurile din Serbia se scurg în Marea Neagră prin intermediul fluviului Dunărea. Dunărea, al doilea fluviu din Europa ca lungime, trece prin Serbia cu 588 de kilometri (21% din lungimea sa globală) și reprezintă cea mai mare sursă de apă dulce. El primește în Serbia cei mai mari afluenți ai săi, Morava Mare (cel mai lung râu aflat în întregime în Serbia, cu 493 km lungime), râurile Sava și Tisa. O excepție notabilă este Pčinja⁠ care curge spre Marea Egee. Râul Drina formează granița naturală dintre Bosnia și Herțegovina și Serbia și reprezintă atracția principală pentru caiac⁠ și rafting în ambele țări.

Datorită configurației terenului, lacurile naturale sunt rare și mici; cele mai multe dintre acestea sunt situate în zonele joase din Voivodina, cum ar fi lacul Palić sau numeroase brațe moarte⁠ de-a lungul râurilor (cum ar fi Zasavica și Carska Bara⁠). Cu toate acestea, există numeroase lacuri artificiale, în mare parte realizate în urma construcției barajelor hidroelectrice, cel mai mare fiind Đerdap (Porțile de Fier) de pe Dunăre cu 163 km² pe partea sârbă (suprafața totală de 253 km² fiind împărțită cu România), tot el fiind și cel mai adânc (cu adâncimea maximă de 92 m); Perućac⁠ pe Drina și Vlasina⁠. Cea mai mare cascadă, Jelovarnik, situată în Kopaonik, are o înălțime de 71 m. Abundența apei de suprafață relativ nepoluate și numeroasele surse subterane de apă dulce și carbogazoasă cu o înaltă calitate a apei prezintă o oportunitate pentru îmbunătățirea exporturilor și a economiei; totuși, exploatarea mai extinsă și producția apei îmbuteliate sunt abia la început. 

Economie & Altele

Serbia are o economie de piață emergentă cu venituri în gama medie spre superioară. Potrivit FMI, PIB-ul nominal sârb în 2017 este oficial estimat la 39.366 miliarde dolari sau 5.599 dolari pe cap de locuitor, în timp ce PIB-ul ajustat după paritatea puterii de cumpărare a fost de 106.602 miliarde de dolari sau 15.163 dolari pe cap de locuitor. 
Economia este dominată de servicii care reprezintă 60,8% din PIB, urmată de industrie cu 31,3% din PIB, iar agricultura cu 7,9% din PIB. Moneda oficială a Serbiei este dinarul sârbesc, iar banca centrală este Banca Națională a Serbiei. Bursa de Valori din Belgrad⁠ este singura bursă din țară, cu o capitalizare de piață de 8,65 miliarde dolari și BELEX15 ca indice principal reprezentând cele mai lichide 15 acțiuni. 

 Serbia are condiții naturale foarte favorabile (teren și climă) pentru producția agricolă variată. Are 5.056.000 ha (0,7 ha pe cap de locuitor), din care 3.294.000 ha teren arabil (0,45 ha pe cap de locuitor) 

Industria este sectorul economic care a fost cel mai grav afectat de sancțiunile ONU și de embargoul comercial⁠ și de bombardamentele NATO din anii 1990 și de tranziția la economia de piață în anii 2000. Producția industrială a cunoscut o diminuare dramatică: în 2013, era de așteptat să fie doar jumătate din cea din 1989. Printre principalele sectoare industriale se numără: industria auto, mineritul, metalele neferoase, industria alimentară, electronică, produse farmaceutice, îmbrăcăminte. 

Serbia a avut una dintre primele constituții moderne din Europa, cea din 1835 (cunoscută sub numele de Constituția de Sretenje⁠), considerată la acea vreme printre cele mai progresiste și liberale constituții din lume. De atunci, s-au adoptat 10 constituții diferite. Constituția actuală a fost adoptată în 2006 în urma referendumului de independență a Muntenegrului⁠, care a dus și la reînnoirea independenței Serbiei. Curtea Constituțională se pronunță asupra problemelor privind Constituția.

Președintele Republicii(Predsednik Republike) este șeful statului, ales prin vot popular pentru o perioadă de cinci ani și este limitat de Constituție la maximum două mandate. Pe lângă faptul că este comandantul suprem⁠ al forțelor armate, președintele are datoria procedurală de a numi premierul cu acordul Parlamentului și are o anumită influență asupra politicii externe. Aleksandar Vučić al Partidului Progresist Sârb este actualul președinte în urma alegerilor prezidențiale din 2017. Sediul președinției este Novi Dvor.

Guvernul (Vlada) este compus din premier și miniștrii cabinetului. Guvernul este responsabil pentru propunerea de legislație și buget, executarea legilor și ghidarea politicilor interne și externe. Actualul prim-ministru este Ana Brnabić de la Partidul Progresist Sârb.

Adunarea Națională (Narodna skupština) este un organism legislativ unicameral. Adunarea Națională are puterea să adopte legi, să aprobe bugetul, să programeze alegerile prezidențiale, să aleagă și să demită prim-ministrul și alți miniștri, să declare război și să ratifice tratatele și acordurile internaționale. Acesta este alcătuit din 250 de membri aleși proporțional, cu mandate de patru ani.

Cele mai mari partide politice din Serbia sunt Partidul Progresist Sârb, centru-dreapta, Partidul Socialist al Serbiei (stânga) și Partidul Radical Sârb extremă dreapta.