Pe urmele lui Horea, la Viena.

Drumul spre Viena.

Dupa ce incheiasem anul turistic 2007 cu petrecerile de Halloween am decis ca e momentul ca de Revelion sa nu stam acasa, ci sa mergem undeva. Unde sa mergem? Pai la Viena ! Prietenii noștri fusesera chiar in vara acelui an si cum le placuse, o a doua calatorie in orasul lui Strauss nu putea sa le strice.

Bilete de avion nu mai erau, asa ca urma sa ne deplasam cu masina. Zis si facut. Am incaltat rotile din fata ale SEAT-ului cu niste gume de iarna si am stabilit plecarea pentru seara zilei de 28 decembrie urmand sa ne intoarcem pe 2 ianuarie. De menționat că în perioada respectivă încă eram angajați în alte firme așadar lucrasem de la 8-16. In seara respectiva hotarasem plecarea pentru ora 1 noaptea. Eu cica trebuia sa dorm de la 17 pana la 1 ca sa ma odihnesc pentru drumul lung ce urma sa il facem. Da sigur. Am dormit de m-am rupt asa ca pe la 21:00 il sun pe David.
- Ce faci dormi?
- Nu dorm, stam pe aici.
- Auzi, ce-ai zice sa plecam acuma?
- Nu am nimic impotriva. 
- OK la 22:00 suntem la voi cu bagajele
La 22:00 nu eram cu bagajele la ei, ci eram deja cu toate bagajele in masina si plecam catre Viena via Tg. Mures – Cluj – Oradea. Proastă alegere dacă mă întrebați acuma.
Cand i-am sunat pe ai mei sa le spun ca plecam au fost surprinsi de schimbarea de planuri dar asta a fost. Saracii le mai lasasem si Bichonul Frisee pe nume Mura, pe care abia il cumparasem si care era un bulgaras de blana alba de numai 3 saptamani. In sfarsit am plecat. Hotarasem cu David sa conducem in tara pe rand noi doi schimbandu-ne la fiecare 3 ore, afara urmand sa ne mai schimbe si Raluca. 

Am avut noroc de sosea libera si curata fara zapada pana la Oradea, cu o mica problema intre Turda si Cluj cand am dat peste o perdea groasa de ceata care ne-a fcaut probleme vreo cativa km buni. In rest putem spune ca am zburat catre granita, astfel incat pe la 5 dimineata intram in Oradea, de unde am iesit pe caile stiute de mine din perioada studentiei asa ca le-am facut si o tura de oras noaptea.

La 5:30, cam asa ceva, eram in granita unde un nene vames somnoros s-a uitat la cartile noastre de identitate ce frumoase sunt, ne-a urat drum bun si ne-a poftit in țara vecină si prietenă numita Ungaria. Aici primul lucru constatat a fost lipsa gropilor. Cale de vreo 20 de km am mers continuu pana in Berretyoyfalljou (daca e scris gresit va rog sa ma iertati) primul oras de la frontiera, unde am facut plinul dintr-o statie MOL cu forintii cumparati special din tara si ne-am luat rovinieta pentru a traversa Ungaria. Am si mancat cu ocazia asta si pe la 6:30 cam asa, i-am dat drumul mai departe.

Intrarea în Viena

Am traversat Debrecen-ul si am intrat pe autostrada care urma sa ne duca la Budapesta. Mijeau zorii in Ungaria si noi alergam cu 130 de km/h, oprind doar cand si cand pe la benzinarii sau alte popasuri pentru diverse nevoi… Asa am functionat pana dincolo de Budapesta cand Raluca a trecut prima data la volan. Eu cu David ne-am dus in spate sa motaim un pic si fetele au ramas in fata. Cat am atipit noi, inaintasem deja destul de mult spre granita cu Austria, iar Raluca tocmai depășea niste camioane... Cand am intrat in Austria de data asta benzinaria din care am cumparat rovinieta era un OMV cum era si normal. Anormal era faptul, ca in magazinul statiei era o inghesuiala de nu puteai sa arunci un ac si de peste tot se auzea vorbindu-se romaneste.

Ne-am uitat unii la altii mirati si am plecat mai departe spre Viena unde ar fi trebuit sa ajungem in mod normal in cam 60 de minute dar ne-am oprit la faimosul magazin ( ma rog centru comercial) de la portile Vienei numit Pandorf. Dupa ce am lasat masina in parcare si m-am uitat si eu imprejur sa vad ce e acolo, nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Un spatiu imens acoperit de magazine si magazinase, cu firme care mai de care mai faimoase, se intindea in fata mea. Ne-au trebuit cam 4 ore in mars fortat, sa cumparam cate ceva si sa intram prin fiecare magazin fiindca nu numai ca era inceputul perioadei de reduceri dar voiam sa vedem tot. Nu mi-a venit sa cred ca asa ceva poate exista si inca nu vazusem South Center Shopping din Viena……

Am pornit din nou la drum, pentru cea mai usoara portiune a sa si anume etapa finala pana la hotel in Viena. Ce sa va spun, decat ca autostrada cu care deja ne obisnuisem era aceeasi ca si in Ungaria, ca totul era meticulos aranjat si ordonat asta marea voastra majoritate o stiti deja.

Eu conduceam la momentul ala si cand am intrat in Viena dupa ce am schimbat cateva sosele am simtit cum incepe sa ma cuprinda oboseala. Imi tineam cu mare greutate ochii deschisi si ma fortam sa conduc mai departe si sa opresc pe undeva ca sa il las pe David sa ma schimbe. Eram dupa aproape 14 ore de calatorie si condus. La un moment dat, Raluca care statea in spate ma intreaba: 
- Nicu ce naiba faci? De ce mergi asa in zig zag cu masina ?!?
- Ei merg in zig zag….
- Eu zic sa opresti sa te schimb – zice David
- Pai uite mai merg pana acolo si opresc - ii zic eu
- Nu, opresti ACUM !
- OK.

Am oprit si m-am dat jos multumindu-i cerului ca nu s-a intamplat nimic.
Am preluat harta Vienei de la David si am continuat drumul. Tot stand cu ochii dupa autostrada A32 - parca- ce urma sa ne duca la hotel, fireste ca am ratat-o si ne-am trezit in alta parte. 

La primul stop am deschis geamul si am intrebat niste localnici dintr-o masina de langa noi cum ajungem la Schonbrunn fiindca stiam ca hotelul e aproape de acest palat-muzeu si ne puteam orienta mai usor. Raspunsul a fost ”tot inainte pana vedeti palatul pe stanga”. Multumiti de raspuns, am tot mers inainte vreo 20 de minute prin Viena pana am vazut Schonbrunn-ul. 

Acolo am facut dreapta, asa cum scria pe harta si de aici am inceput sa numar drumurile ce intersectau strada pe care ne aflam, pana am considerat ca am ajuns sa facem dreapta. Era o intersectie semaforizata. Am facut dreapta si ne-am trezit pe strada unde se afla hotelul in fata caruia am ajuns fara sa ne dam seama. 

Am debarcat si ne-am facut prezenta in receptie unde am fost primiti cu multa ospitalitate si amabilitate si am fost condusi in camera. Camera dubla era o chestie foarte mare, cu inca o mica camera ca un antreu undeva langa baie si cu tot confortul necesar.

 Ne-am despachetat rapid si ne-am dus sa ne vedem cu Ange si Devi, sa mancam ceva si apoi, desi era 7 seara, sa iesim la un tur de Viena by night. Am mancat si apoi am plecat spre oras. Pana sa continui povestea plimbarii sa vorbim un pic despre istoria orasului.

Viena

 Am ajuns la statia de U-bahn cum ii zic ei la metrou, am coborat in subteran, ne-am luat biletele de la niste automate si am ajuns in statie. Inutil sa va mai spun ca totul arata foarte bine, desi eu am vazut in periplul meu vienez si hartii si mizerii pe strada si nu doar caini cu covrigi in coada. 

Am vazut mult cladiri frumoase, impunatoare, ca de, doar a fost capitala imperiala, iar arhitectura lor imi era familiara din Brasov si restul oraselor transilvane. Catedrala Stephan`s Dom o constructie monumentala dar avem si noi in Brasov Biserica Neagra, m-am urcat si in roata din Prater sa vad Viena de sus, dar noi avem Tampa, multe palate frumoase cu interioare deosebite, dar avem si noi Pelesul, si una peste alta daca stau sa ma gandesc cel putin jumatate din aurul si luxul care sunt acolo au fost create cu sudoarea fruntii taranilor iobagi din Transilvania, fie ca snobilor si iubitorilor de occident nu le va conveni chestia asta.

Asadar, nu pot spune ca Viena m-a dat pe spate prea tare si voiam sa vad caini cu covrigi in coada, sa vad locuri publice fara fir de praf sau de gunoi, in sfarsit, eram pregatit pentru toate senzatiile acelea marete pe care cica ar trebui sa le ai cand te duci in occident, nu mi s-a intamplat sa simt nimic. Da` nimic ! Mi s-a parut un oras normal, e drept foarte frumos, cu oameni linistiti, calmi si zambitori, foarte politicosi atat in trafic cat si in viata sociala, cu arhitectura si constructii deosebite cu un sistem de transport local extrem de ordonat si bine pus la punct, cu magazine bine aprovizionate si de dimensiuni considerabile si cam asta a fost tot. 

Totuși pentru că acestea sunt doar niște impresii și nu puteți citi despre Viena doar opiniile unui cârcotaș naționalist român, o să vă mai spun și altele.

Simbolurile Vienei

Revenind la plimbarea noastra prin Viena, am ajuns cu metroul pana intr-un punct unde am coborat. De acolo am iesit cu scarile rulante ( pe care a-propos se sta  doar pe partea dreapta lasand un coridor de 20 de cm sau asa ceva liber, pentru cei care se grabesc si vor sa urce mai repede decat o face banda transportoare. Era grozav sa vezi o scara de metrou plina de oameni stransi pe partea dreapta a acesteia, in timp ce pe partea stanga era un culoar liber pentru cazuri mai urgente direct in fata la Stephan`s Dom. 

Acuma stau si ma intreb cum sa va descriu catedrala asta, care pentru mine e un amestec intre catedrala Sagrada Familia si cea din Koln ca stil arhitectonic. E ceva imens, pe stilul bisericilor gotice din Transilvania, nava cu tot felul de arabescuri lucrate in piatra sau marmura la interior si cu o dantelarie exceptionala pe turnurile de la exterior. Plus de asta, dintr-o parte era luminata cu un sistem de reflectoare colorate care se schimbau periodic si dadeau un joc de culori foarte interesant. Nu am putut intra în interiorul bisericii fiindcă era slujbă.

In primul rand trebuie sa stiti, ca între Viena și Istambul, in lumea medievala si moderna, ba chiar si in zilele noastre nu exista catedrala gotica mai mare si mai frumoasa decat Biserica Neagra din Brasov.

Inainte sa vorbim despre biserica propriu zisa sa deslusim un pic ce e cu stilurile arhitecturale.

Niște Iobagi la Viena.

După ce am ieșit din catedrală n-am propus pentru următoarea zi să facem o plimbare cu una din trăsurile cu care se plimbau vienzii acum 250 de ani.  Deocamdata era timpul pentru explorare. Care explorare se facea dupa aproape 20 de ore de nesomn si pe un frig de – 10 grade de iti venea sa strigi lozinci !

Atunci un lucru pe care l-am remarcat si care mi-a placut la Viena au fost vitrinele magazinelor. Aranjate cu mult bun gust, si pline cu tot felul de produse care te imbiau sa intri si sa cumperi. Probabil ca baietii aia realizasera ce important este sa ai o vitrina care sa atraga. Nu văzusem așa ceva în România prin 2007 iar cum asta era prima mea excursie peste graniță, mă tot minunam.

Dupa ce ne-am facut cuvenitele fotografii in fata bisericii, am luat-o la pas catre Hoffburg palatul imperial. Privit de la latura dinspre dom-ul vienez pe unde am patruns noi, nu e cine stie ce, insa patrunzand in curte se schimba totul. Trecem mai intai pe sub o cupola care proteja o intrare acoperita in palat. Locul unde opreau trasurile pentru ca inaltii oaspeti sa coboare fara grja ca ar putea fi atinsi de ploaie, zapada sau razele nemiloase ale soarelui de vara.

Ajuns sub cupola respectiva ridic ochii sa ii masor inaltimea si maretia…. Cand Ange imi spune: 
         - Uite, vezi, pe margine e poleita cu aur, iar eu, în clipa aia am dat nastere laitmotivului excursiei respective spunand:
         - Da tu, văd,  aur furat din Transilvania româneasca de la taranii iobagi exploatati ! Fireste totul pe un ton de jumate in gluma jumate in serios. Ange se uita surprinsa la mine si in aceeasi clipa aud un trecator spunand in limba romana :
          - Și inca aur de 24 de carate  !  Ne-a pufnit rasul pe toți patru fiindca nu ne asteptasem la o asemenea replica, in limba romana. De fapt ar trebui sa spun ca intregul oras, da ce spun eu oras, intreaga Austrie era sub ocupatia romanilor de parca taranii lui Horea se intorsesera sa vina de hac imperialilor lui Franz Joszef care ii umilisera si ii furasera atatea sute de ani.

Ei bine, in clipa in care am iesit din curtea palatului Hoffburg pe partea opusa celei prin care intraseram si ne-am trezit in plin Ring vienez mi s-a cam taiat respiratia. Adevarul e ca Ring-ul vienez noaptea e o splendoare.

Viena Imperială.

A doua zi de dimineata dupa ce ne-am trezit, ne-am intalnit toti patru  si am coborat la restaurant sa luam micul dejun care a fost o placuta surpriza, dupa ce Ange si Devi ne povesteau ce mic dejunuri asa numit “continentale” de-au ramas flamanzi dupa aia, mancasera prin nordul Italiei si prin alte parti, ca deja ne faceam probleme. Ei bine, cand am intrat in sala de mic dejun m-am oprit 2-3 secunde sa ma incredintez ca ceea ce vad e adevarat. O sala normala de mic dejun, intima, linistita care iti asigura o atmosfera potrivita mesei de dimineata si nu in ultimul rand o mare varietate de feluri de mancare. Vreau sa va spun ca am mancat in fiecare dimineata atat de bine incat de la 10 cand ieseam de acolo si pana pe la 17:00 dupa amiaza nu ne mai trebuia nimic altceva de mancare.

Am plecat in oras cu ideea clara de a vizita Schonbrunn-ul si apoi Hoffburg-ul si ce o mai fi pe drum. Pana la Schonbrunn am ajuns tot cu metroul care ba se deplasa prin subteran ba devenea metrou de suprafata si tot asa. Cand am ajuns la Schonbrunn aceeasi mare de romani da` ma rog, asta era ceva normal de acum mai ales dupa ce in fata palatului am vazut un autobuz care facea tururi de Viena si care avea inscrise pe el numele tarilor in ale caror limbi avea traducere automata in interior, iar printre ele era si limba romana. 

Despre aceste două palate puteți citi mai jos, iar eu am să vă spun ce s-a întâmplat după cele două vizite. Ei bine, am iesit de la Palatul Hofburg un pic nauciti de toata opulenta si bogatia existenta acolo, precum si de cantitatea mare de informatii pe care le avusesem de prelucrat. Stateam in strada unde se lasase intunericul si nu prea stiam incotro sa o luam.

Intr-un final, pasii ne-au purtat singuri spre Stephan Dom in cautarea unui restaurant unde sa mancam ceva. L-am gasit pe restaurantul ala. Mic, dragalas, plin de clienti si de preparate din peste. Ne-am asezat mai intai la coada la impinge tava si dupa ce le-am umplut cu de toate, la un pret destul de convenabil ne-am asezat la masa si ne-am pus pe infulecat. 

Pestele bine preparat, vinul acceptabil ( nu se compara cu Murfatlarul) asa ca am petrecut o ora agreabila acolo. Am plecat cu gandul sa facem un tur al Vienei, de fapt al zonei denumita Ring folosind in acest scop …tramvaiul. Insa pana la statia de tramvai am descoperit ca 40 de minute cu trasura prin centrul istoric al Vienei costa 60 de euro si desi era cam piperat pretul, l-am platit findca cine stie cand mai ai ocazia sa te plimbi cu trasura prin Viena in viata asta. Ne-am inghesuit in caleasca respectiva, ni s-a dat o patura groasa sa o punem pe genunchi, asa cum era modelul in sec XIX si am pornit la drum. Ce sa va spun a fost mirific. Parca ne transportasem brusc cu 200 de ani in urma.

Copitele cailor se auzeau tropotind alene pe caldaramul pe alocuri din piatra, caleasca se legana pe arcurile-i late si noi ne bucuram de privelistea magazinelor impodobite de  sarbatoare, de cea a palatului Hoffburg, de a primariei luminata feeric, si de intreaga Viena aflata in pragul unui nou an. Filmam si fotografiam ca sa ducem cu noi acasa o parte din momentele petrecute aici. 
Cand am vazut ca ne apropiem de punctul de plecare, nu ne-a venit sa credem ca deja se scursese timpul. Ne-am dat jos din caleasca si am plecat să căutăm o caleașcă din zilele noastre, care să ne poarte într-o vizită a Vienei moderne de data asta.Am găsit caleașca la  capatul de linie al tramvaiului care mergea pe Ringstrasse. Tramvai se numea caleașca asta. Fără cai la vedere.

De data asta a fost o calatorie prin Viena moderna care – iar sunt carcotas – da` nu mi s-a parut ceva senzational nici macar noaptea, desi ma asteptam sa vad jocuri de lumini, alea, alea, cum vezi prin filme. Nimic. In afara de cateva firme luminoase unele mari cat un bloc nu m-a impresionat cu nimic.

Ne-am intors asadar spre hotel, findca a doua zi era 31 dec si trebuia sa facem multe lucruri pana noaptea tarziu. 

Bratislava un oraș surprinzător.

A doua zi ne-am trezit pe la 9:30 fiindca urma sa plecam la Bratislava. Cand am iesit din Viena incepuse sa fulguiasca, dar pana ma ajuns in Cehia era deja soare. Granita dintre Cehia si Austria parca era parasita. Nici tipenie de om, asa ca am trecut prin ea ca prin branza. Ce diferenta fata de acum 20 de ani in urma, cand pun pariu ca sarma ghimpata si mitralierele la vedere erau ceva absolut normal findca era granita intre lumea comunista si cea capitalista. Cum am trecut vama aproape ca am intrat in Bratislava. Un oras obisnuit la prima vedere. Am inceput sa cautam din ochi castelul despre care știam că se află situat în centru, si l-am zarit undeva in dreapta cocotat pe o colina.

 Am reusit cumva sa ajungem in apropierea lui si de acolo intreband am aflat directia corecta si iata-ne ratand sa facem la dreapta catre castel si fiind obligati de trafic sa  trecem Dunarea si pe malul celalat sa incepem sa cautam un alt pod sa ajungem inapoi. Castelul ala parca era Mecca din “Noaptea de Decemvrie” a lui Macedonski, asta era principiul pe care functiona deocamdata. La un moment dat vedem un pod care parea sa duca chiar in apropierea colinei pe care era castelul, numai ca Devi ne-a taiat avantul : “Pun pariu pe ce vreti voi ca desi podul asta e chiar in fata noastra cautam o juma de ora drumul sa ne urcam pe el”. 
La asa pariu am decis sa cautam alt pod. Pe care l-am gasit si iata-ne pe drumul cel bun, iata colina pe care se afla castelul ce inalta e si ce bun loc pentru construit un castel, dar..unde-i nenorocitul ala de drum care duce pana sus, si cum se ajunge la el ??? Indicatoare care sa iti semnalizeze directia spre castel nu existau. Ma zic, aici e ca in basme: pentru a ajunge la premiul cel mare tre` sa parcurgi un drum initiatic si sa gasesti singur drumul spre comoara.

Intr-un final am gasit drumul corect spre castelu` lu` peste prajit si pe ultimii 200 de metri am beneficiat de indicatoare de directie spre castel !
Mai mare rasul. In sfarsit am ajuns, am parcat masina si am constatat ca interiorul muzeului nu putea fi vizitat din cauza ca era 1 ianuarie. Curtea insa da. La fel si magazinul de souvenir-uri. Ne-am multumit si cu exteriorul Castelului Bratislava
Plecam de acolo si ne mutam cu masina intr-o alta parcare pe malul Dunarii, de unde aveam de gand sa plecam per pedes sa vizitam centrul vechi al orasului despre care aflasem dintr-o harta luata de la castel ca ar fi ceva demn de toata atentia. 

Din momentul in care am inceput sa inaintam catre centrul vechi al orasului, care paradoxal e cumva izolat de orasul modern desi e in buricul targului, ne-am dat seama ca avem multe lucruri frumoase de vazut. Strazi ca pe la noi pe la Brasov in orasul vechi adica inguste, cladiri a caror arhitectura amintea de cea transilvana de prin sec XVIII-XIX, si multe surprize placute pe strada : o statuie de bronz a unui tanar cu un joben ridicat intr-un salut deasupra capului cu care toata lumea isi facea fotografii, sau imaginea mascotei orasului reprezentata de un ostas ce iese dintr-o gura de canal. Catedrala Sf Martin unde au avut loc câteva încoronări ale regilor maghiari este și ea un obiectiv important.

Un oras cuceritor prin arhitectura caselor, atmosfera linistita si calma, la fel ca Dunarea ce curge in apropiere. De fapt, cred ca la Bratislava totul e influentat de Dunare. Mi se pare ca pana si timpul curge la fel ca Dunarea. Oricum un oras care m-a impresionat mult mai tare decat Viena. Cand sa plecam spre Viena am reusit sa gresim directia si daca o mai tineam mult inainte ne trezeam la Praga.  Am intors si am revenit in capitala austrica pe la 18:00 dupa amiaza. Am revenit, vorba vine, fiindca desigur am ratat iar iesirea de pe autostrada si ne-am pomenit catre Graz.

 Nu am avut insa curiozitatea sa gasim punctul prin care se reintra in Viena finidca ne-am oprit la un Burger King, combinat cu o statie OMV ca tot ne razbise foamea, desi mai inainte oprisem la prima statie OMV dupa granita, fiindca David declarase ritos, cand masuram din pasi strazile din Bratislava ca el, cand ajunge in Austria, primul lucru pe care il face e sa manance un strudel si nu vrea sa auda comentarii.

Si-a mancat omu` strudelul, dar cum respectivul aliment se simtea cam singur in stomacul gol al amicului meu, a inceput sa faca galagie ca mai vrea tovarasi, drept pentru care fiindca si stomacurile noastre protestau zgomotos am decis sa ne potolim foamea cu niste King Burgeri. Mancarea mi s-a parut mai naturala ca la Mc Donalds iar portiile duble fata de ce stiam eu de la Mc. La final am fost incoronat de fete drept  Regele Burgerilor cu o coroana de carton ce se gasea din belsug si gratuit in mai multe exemplare prin tot localul. 

Acum să vă spun cate ceva despre Bratislava.

Alles Waltzer

In dimineata zilei de 31 dec 2007, ne-am dus la S.C.S Viena, pentru ultimele cumparaturi fiindca auzisem noi ca este un magazin foarte mare, un centru de cumparaturi de fapt si ca ar fi deschis pana pe la 15:00 dupa amiaza. Asadar la ora 9:30 eram deja pe autostrada spre Gratz care ducea la acest centru comercial si in 30 de minute eram acolo. Am lasat masina in parcarea a ceea ce am crezut ca este centrul comercial si am cautat o intrare, numai ca intre timp vazand pe alee o schita a intregului complex comercial am realizat ca ne aflam de fapt intr-o parte extrem de mica acestuia. Partea asta “extrem de mica” era cam cat Iulius Mall din Cluj. Aveam sa aflam apoi ca tot complexul avea 40.000 de metri patrati sau pe aproape si ca, spre exemplu, o parte erau ocupati cu case, din care daca doreai sa iti cumperi una, intrai inauntru, o vedeai in detaliu si stiai la ce sa te astepti cand o comandai pe a ta. Nu va descriu repriza de shopping findca nu are rost. Imaginati-va ca erau niste preturi atat de mici incat ne-ar fi trebuit un TIR sa putem cumpara tot ce ne-am fi dorit sa aducem acasa ! Pe langa asta ai fi avut nevoie cu siguranta de o saptamana sa vii numai in acest complex si sa vezi toate magazinele fiindca este IMENS !

Ne-am intors la hotel, unde am cazut lati de oboseala pana seara pe la 18:00, cand ne-au trezit petardele si artificiile. Ne-am imbracat, ne-am aranjat si pe la 22:00 am plecat spre piata din fata primariei unde avea loc unul din multele revelioane ce se desfasurau in strada, fiecare cu tematica lui. Asta unde veniseram noi se chema “Alles Waltzer”. Cum am ajuns acolo pe la 22:30 am reusit sa ne strecuram pana aproape de scena unde artisti ai operei din Viena interpretau alaturi de o mica orchestra arii din operete. 

Desi afara era un frig de ințepeneai, oamenii aia cantau, in costume de scena adica nu foarte groase si o faceau atat de bine incat la un moment dat cand au “atacat” aria “O sole Mio”, o piata întreaga, inclusiv eu, ne-am alaturat vocile cu ale lor intr-un mare cor al natiunilor fiindca erau acolo romani, austrieci, germani, italieni, britanici, maghiari care aduceau astfel fara sa vrea si un modest omagiu celui care facuse celebra aceasta arie si care nu de mult timp ne parasise: Luciano Pavaroti.

La miezul noptii ne asteptam ca cerul sa ia foc de la artificii dar au fost aceleasi focuri sporadice trase de participantii la petrecere, astfel incat din acest punct de vedere am considerat ca focurile de artificii de la Brasov din noaptea de Anul Nou, sunt mult peste ceea ce a avut Viena in acea seara in fata Primariei locale. 
Dar daca nu au avut focuri de artificii, au avut altceva ce Brasovul nu are deocamdată: la miezul noptii, toata lumea din piata a inceput sa danseze vals. Dar ABSOLUT TOATA LUMEA !!! Era ca o imensa sala de dans de la unul din balurile curtii imperiale unde de la Imparat pana la ultimul sarac din capitala imperiului toata lumea se veselea de o seara unica. 
LA MULȚI ANI 2008  !

Nicu, Prater !

Am luat-o spre hotel, am regasit drumul de data asta, ne-am inscris pe marele bulevard care stiam sigur ca duce la Schonbrunn iar de acolo la hotel si cand ma bucuram si traiam aproape orgasmic placerea de a conduce cu 50km la ora fiindca aceasta viteza iti garanta unda verde continua la toate semafoarele din cale, aud ca prin vis: „Nicu,dreapta Prater” !
In fractiuni de secunda am realizat ce e aia Prater si ca fusese mai mult o cerere decat o atentionare, asa ca am tras de volan dreapta, de toata lumea din masina a facut “aaaaa” si apoi s-au potolit, fiindca drumul era din nou lin si fara gropi ca mai toate drumurile din oras. Mi-am dat seama ca Ange fusese responsabila de indicatia cu Prater-ul asa ca plini de curiozitate am zis ca ar merita macar sa vedem celebra roata, daca nu o functiona, din cauza ca era seara de 1 Ianuarie. Spre marea noastra surpriza functiona, asa ca ne-am grabit sa lasam masina undeva intr-o parcare si apoi am taiat-o prin faimosul parc de distractii catre singura masinarie ce functiona si desigur era cea mai celebra de acolo. 
Ne asezam la coada, cumparam biletele, ajungem intr-o sala unde erau expuse fostele vagonete ce fusesera odata in componenta rotii si care acum erau pe post de vitrine pentru tot felul de imagini ale Vienei, din diferite epoci redate cu ajutorul figurinelor. Ceva deosebit. Ei bine dupa ce ne saturam de privit expozitia, hai sa mergem sa ne dam cu roata. Patrundem intr-o alta camera unde o d-soara ne intampina cu cuvintele: 
 - Deutsch or english ?
 - English raspund automat
 - Bine, zice, veniti incoace și ne cheamă spre un cadru de lemn cu o fereastra in mijloc unde ne aranjeaza astfel: fetele la centru si baietii pe margini, pregatindu-se sa ne faca poza. Inca nu intelegeam foarte bine ce se intampla ma gandeam ca e fereastra unei trasuri si ne face poze, da` nu se potrivea. 
Intre timp, zambeam frumos la camera si doar in clipa in care ne-a spus sa privim undeva sus la mana ei si sa facem “uaaaau !” ca si cum ne-am minuna de ceva ce vedeam pentru prima data, am inteles ca ne aflam la fereastra uneia dintre cabinele rotii. 

Ne asezam cuminti la coada si incepem sa urmarim masinaria si sa citim din brosurile cumparate de la intrare. Treaba sta asa: roata s-a infintat pe la 1830  cu ocazia unei expozitii mondiale la Viena. A ramas in picioare bine mersi, a fost consolidata, a supravietuit razboaielor si cutremurelor, iar acuma este cea mai mare roata din lume cu o inaltime de 70 de metri daca nu ma insel. O masinarie care face o tura completa in 20 de minute sau asa ceva. Chestia e ca in felul asta poti vedea Viena de sus intr-un mod foarte placut. 
Asa de placut, incat multa lume inchiriaza cate o cabina pentru petreceri sau alte evenimente de felul asta. Ei bine si ne vine randul sa urcam in cabina laolalta cu alte 6 persoane. In clipa in care au inceput sa se miste intr-o parte si in alta a inceput sa se balanseze cabina aia si sa aplece intr-o parte sau alta, cam prea tare pentru gustul meu asa ca am preferat sa stau pe banca si sa ma uit pe fereastra fara sa ma fâțâi prea mult pretinzand ca-mi numar monedele. Bine inteles ca m-au luat un pic la misto si clatinau mai tare porcaria aia de cabina, asa incat n-am inteles mare lucru din plimbarea aia mai ales ca era noapte si nu puteai distinge nimic.

Am plecat din parc, nu inainte de a face poze cu toate personajele de desene animate si a comenta plimbarea cu roata din Prater. Am ajuns la hotel si s-a cam incheiat ziua si excursia noastra, fiindca a doua zi urma sa plecam la Brasov caci pe 3 incepea serviciul. 
De pe drumul spre casa, de notat doar 2 lucruri: 
1) prin Budapesta, Raluca conducea si se chinuia impreuna cu Devi sa gaseasca iesirea din oras si autostrada spre Debrecen iar eu cu Ange in spate, din plicitiseală, ne-am adus aminte de faza cu “uaaau” din Prater si am inceput sa facem amandoi ”uaaau”, “uaaau” moment la care Devi s-a intors catre noi, cătrănit cum era si ne-a zis :
   - Mai lasati naibii “uaaau-ul” si uita-ti-va dupa semne ca mai iesim din Budapesta la primavara ! L-am ascultat si am gasit drumul corect spre Debrecen. 
2) Al doilea lucru interesant, era faptul ca dupa ce am iesit din Oradea aproape de varful Piatra Craiului, in drum spre Cluj, ne-am oprit sa mancam ceva la un restaurant pe marginea drumului, ocazie cu care am vazut la televizorul pornit pe OTV, ca tot nu o gasisera pe biata Elodia. Ne-am linistit ca nu s-a intamplat nimic important in tara cat am fost plecati si am continuat sa mancam in linste.