Marocul de poveste.

Aterizare în Maroc

Aterizarea pe pamantul Africii a fost extrem de lină. Am aterizat pe aeroportul din Casablanca. Ne-am coborât din micul nostru avion ducându-ne spre zona de verificare a pașapoartelor. Aici coadă și desigur arabii care erau în Ramadan nu se grăbeau foarte tare. Ne-am completat formele de intrare în țara gazdă, am primit viza pe pașaport și am pornit cu toții voioși spre banda de bagaje. Am stat ceva până le-am cules pe toate și am dat să plecăm, când o doamnă din grup vine și-mi spune că bagajul său nu a apărut. Oprește tot grupul , du-te la reclamații, completează formele, primește asigurările că vor trimite bagajul pe urma noastră imediat ce va apărea și ieșim din aroport. Ghidul ne aștepta, fiindcă vorbisem cu el deja pe telefon despre situația apărută. Ne-am salutat și ne-am îndreptat spre autocar, findcă urma să ne deplasăm spre rabat unde treuie să dormim în prima noapte. Era după amiaza târziu dar, când am ieșit din aeroport am simțit familiara de acum, gheară a căldurii care mă întâmpinase și la Lisabona, luându-mă de gât. L-am întrebat pe Mukhtar ghidul nostru dacă știe ce temperatură este afară. Mi-a răspuns că erau 42 de grade celsius. Dacă vă grăbeați cu o săptămână, a continuat el, a-ți fi prins 50 de grade. 

- Da cred că ar fi fost o experiență unică i-am răspuns zâmbinu-i cu buzele deja uscate.
Ne-am urcat cu toții în autocar unde ne așteptau șoferul și un ajutor. Au încărcat bagajele și am plecat. Pe drum, Mukhtar ne-a zis câteva vorbe despre Maroc și apoi ne-a lăsat în pace să ne adaptăm la temperatură fiindcă deși autocarul avea aer condiționat, făcea cu greu față cuptorului prin care se deplasa. 
Încă de la plecarea din aeroport, l-am întrebat pe ghidul local, în cât timp vom ajunge la hotel. Mi-a răspuns că, aproximativ in 90 de minute. Culmea e că după 30 de minute de mers, tot 90 de minute mai aveam. Eu înțelegeam că mă aflam în țara unor dreptcredincioși musulmani, dar chiar așa să se depărteze Rabat-ul de noi ca Mecca din poezia lui Macedonski, era prea mult pentru mine la ora aia.

Rabat, Volubilis, Meknes

Am mâncat și am aterizat direct în pat să mă odihnesc după atâtea peripeții de care avusesem parte în ziua aceea.
M-am trezit odihnit și gata de aventură. Am încărcat bagajele și am pornit prin Rabat. Văzând cum se circula și ce mașini erau pe șosea, comparând cu orașele de la noi mi   s-a părut că suntem o țară occidentală și extrem de civilizată. Nu prea aveam timp să admir peisajul, fiindcă eram acolo la muncă nu la huzur, așa că aveam de tradus din engleza ghidului local , în româna turiștilor, informațiile oferite.

Am oprit direct la Mausoleul lui Mahomed al V-lea locul în care este înmormântat conducătorul Egiptului cu fii săi. Lângă mausoleu se găsește Turnul Hassan un minaret istoric neterminat situat în Rabat. Această clădire trebuind să fie nu numai cea mai mare moschee din lume, dar și cel mai mare monument religios din lume, în secolul al XII-lea. 

Plecăm de aici către Volubilis, un fost oraș roman. Între anii 40-280 Volubilis (reședința administrativă a provinciei romane Mauretania-Tingitana) a fost o localitate de cca 20.000 locuitori (în perioada de maximă înflorire), dotată cu atributele unei așezări romane dezvoltate (Capitol, Forum, Basilică, Arc de Triumf, terme, mozaicuri etc). Plecând din Volubilis ne-am oprit într-un mic orășel înainte de Fes ca să mâncăm prânzul. 

Prânz marocan în Meknes.

Plecând din Volubilis ne-am oprit într-un mic orășel înainte de Fes ca să mâncăm prânzul. Se numește Meknes.

Meknes este unul din cele patru orașe imperiale ale Marocului fostă capitală și al șaselea oraș ca populație.

Am oprit autocarul, și fiindcă ajunsesem prea repede pentru ora la care era stabilită masa am pornit cu ghidul într-o mica plimbare prin oraș. Cartierul în care eram ne amintea foarte tare de Alfama cartierul arăbesc din Lisabona. Străduțele înguste, casele vopsite în albastru, poarta Bab Mansour tot atâtea locuri superbe pe unde ne-am plimbat. Poarta Bab Mansour a fost finalizată în 1732 și este considerate cea mai frumoasă poartă din Maroc. Sultanul Moulay Ismail a creat aici un oraș medieval superb unde zidurile încă stau în picioare redând superba atmosferă de odinioară.

Când s-a apropiat ora mesei ne-am dus spre restaurant. Ei bine drumul spre restaurant nu mi-a plăcut foarte tare. Străzile înguste și nu foarte îngrijite pe care ne deplasam, marocanii în gealabii lungi able,  nu mi-au dat o senzație de siguranță foarte ridicată așa încât începusem să-mi fac griji pentru cum va fi restaurantul. Când ne-am oprit în fața unei clădiri cu o fațadă nu foarte îngrijită am zis că s-a terminat cu liniștea mea. Am intrat în restaurant și, ca în poveștile Șeherezadei, totul s-a schimbat brusc: aer condiționat, marmură sculptată cu dantelării, mozaic, policandre lucitoare, chelneri îmbrăcați regulamentar, totul absolut normal. Am luat loc la mese și chelnerii au apărut plutind ușor cu tăvile încărcate de mâncare turnând ceai de mentă, în cascade lungi de cate 30 de cm, totul absolut minunat. Probabil vă întrebați ce am mîncat. Îmi amintesc cu certitudine de Tajine. 

Tajine este un fel de mancare marocan usor de gatit, aparent nepretentios si care da frau liber imaginatiei in ce priveste combinatiile de ingrediente. 
O tocana exotica, cu care sigur va veti impresiona familia si prietenii.
Tajine sau tagine se gaseste in bucatariile din Africa de Nord, Algeria, Maroc si Tunisia. Numele felului de mancare vine de la oala speciala din lut in care se gateste mancarea. 
In bucataria marocana, tajine este o tocana gatita la foc mic, din care rezulta o carne frageda cu legume aromate si sos. 
Tocana aceasta trebuie neaparat fiarta la foc mic intr-un vas de lut acoperit.
Carnea folosita pentru tagine nu trebuie sa fie prea pretentioasa, pot fi bucatele de carne de miel, pui, porc sau vita, se poate folosi si peste sau carne tocata (chiftele). Marocanii folosesc foarte mult carnea de miel sau de pui si o combina cu o varietate de ingrediente: masline, gutui, mere, pere, caise, stafide, prune, curmale, nuci, alaturi de lamai proaspete, cu sau fara miere, cu sau fara mirodenii. 

Condimentele traditionale folosite pentru tajine sunt: scortisoara, sofranul, ghimbirul, turmericul, chimion, paprika, piperul. Alte ingrediente mai pot fi: legume, radacinoase, se poate da si o aroma mediteraneana, frantuzeasca, exista suficienta libertate in combinatii, astfel incat sa multumeasca toate gusturile. Tajine se poate prepara si doar din legume, nu este o reteta tipica, dar pentru vegetarieni sau pentru cei care tin post poate fi o alegere buna.
A fost o mâncare foarte bună și atmosfera deasemenea a fost deosebită. Am discutat cu turiștii cu care stăteam la masa cum se face în astfel de ocazii ca să te apropii și să stabilești relațiile necesare unui climat favorabil excursiei.

Fez în Ramadan

Spre seară am ajuns la Fez. Fez este al doilea oraș ca număr de locuitori din Maroc duoă Casablanca. Fez este situat la o intersecție de drumuri importante din Maroc și este înconjurat de dealuri iar prin oraș curge Râul Fez.

Hotelul era în vârful unui deal de unde panorama orașului se vedea exceptional mai ales că trecusem prin el până să ajungem sus. Ce să vă spun: orașul de la 1200 era încă acolo cu ziduri, cu turnuri cu case cu tot. Atmosfera aia din Aladin și lampa fermecată, de oraș oriental dezordonat  și plin de hoți, cu oamenii desculți în gealabiile lungi nu mi-a plăcut de nici un fel. Hotelul însă, era de 5 stele, super lux, o altă lume față de cea prin care trecusem ca să ajungem aici. Ce m-a înfiorat când a apus soarele au fost bubuiturile tunurilor pe care, la un moment dat le vazusem pe șosea în jurul orașelor și care, aflasem de la Mukhtar ghidul nostrum, se aflau acolo ca să tragă când apunea soarele să știe poporul musulman că poate mânca.

Erau în Ramadan oamenii. Vorbind de această sărbătoare trebuie să menționez faptul că, ei nu pot bea și nici mânca nimic de la răsărit la apusul soarelui. Iteresant că, prin unele hoteluri pe colțul noptierei exista o inscripție în arăbește și o săgeată care arăta direcția săre Mecca să știe musulmanul încotro să se roage.

Dacă o fac trebuie să țină alte zile de post să le zic așa după încheierea Ramadan-ului. La toate astea, adaug cele 5 rugaciuni de peste zi din care parca vre-o două sunt la 2 noaptea și 5 dimineața iar ghidul și șoferul nostrum le respectau cu sfințenie. Atît de bine le respectau încât se rugau și pe drum în autocar. Neobișnuit cu obiceiurile lor, până m-am prins că Mukhtar se roagă lângă mine în autocar, fiindcă împărțeam aceeași banchetă, l-am deranjat de vreo câteva ori cu tot felul de întrebări. Când l-am întebat dacă se roagă mi-a zis că da. Mi-am cerut scuze că l-am deranjat din ugăciune și l-am întrebat dacă a continuat să se roage și mi-a zis că da, dar a trebuit să reia totul de la început ! Mi s-a făcut o rușine……. Altă data l-am întrebat cum se roagă șoferul fiindcă erau momente când trebuiau să se prosterneze iar el își încrucișa mâinile pe piept și se apleca ușor în față dar șoferul era la volan el cum se prosterna  ? Clipea, iar plecarea pleoapelor echivala cu prosternarea. Tare nu ?

Bazarul din Fes

Ziua următoare, a treia din tur a fost fabuloasă. Plimbare prin bazar, pe la universitate pe la meșterii mozaicari, pe la cei ce făceau covoare, pe la cei ce argăseau pieile, și înapoi la hotel.
Am început de dimineață, deplasându-ne cu autocarul prin oraș până la piață. Bazarul din Fes.

Ei bine, și-am intrat în bazar. No, acuma cum am intrat am văzut un negustor care vindea curmale și smochine, fructe care îmi plac în mod deosebit. Nu m-am atins însă de ele din cauza roiurilor de muște și alte insecte care băzâiau de zor pe deasupra grămezilor din sus numitele fructe. Am pășit în interiorul bazarului ca într-o altă lume. O alee strâmtă printre tarabe. Grupul nostru îl avea pe Mukhtar în față pe mine pe la mijloc și pe un alt ghid local la coada grupului. De ce la coadă ? Fiindcă puradeii trăfeau de tine din toate părțile ca să mergi la taraba părinților să cumperi și atâta ar fi trebuit că nu ne mai făceam programul în ziua respectivă niciodată. Admiram trecând printre tarabe, multele feluri de produse scoase la vânzare cît și modul inedit de așezare a lor. Astfel, într-un loc, un cap de cămilă așezat într-o țepușă, indica fără dubii felul de carne ce se vindea acolo. Mă tot minunan și filmam cele văzute însoțind grupul. Am ajuns astfel mergând, la Madrasa Attarine o școală fondată la 1325 cam pe vremea când la noi domnea Alexanru cel Bun în Moldova și în Țara Românească, Basarab I Întemeietorul mai avea 5 ani până să strivească sub bolovani la o posadă ( Bătălia de la Posada) armata trufașului rege maghiar Carol Robert de Anjou.
Nu te aștepți să găsești în acest adevărat bazar o școală. O școală decorată absolut senzațional în bunul stil arab. Cu dantelăria în piatră, cu mozaicuri, cu un simț desăvârșit al proporțiior. Ascunsă după tarabele bazarului ai fi trecut pe lângă ea extrem de ușor fără să o observi. 

Marrakech.

A 4-a zi a fost una foarte lungă, o zi de transfer între zone turistice. A durat 7 ore, 9 de fapt cu masa de prânz luată a Beni Mellal, ca săa ajungem de la Fes la Marrakech. Nu prea am ce povesti aici fiindcă același peisaj golaș, plin de măslini și iarbă uscată ne-a însoțit pe tot drumul. Am adormit la un moment dat fiindca căldura și monotonia drumului te adorm.
A doua zi, prin Marrakesh, urma să vizităm orașul. Pînă atunci, deși hotelul unde stăteam, unul care arăta fabulos, cu piscine interioare, cu balcoane superbe, ne oferea de toate, m-am dus cu câțiva dintre bărbați să găsim băuturi alcoolice că ne ardea buza cum se spune. Am găsit o alimentară la doi pași de hotel, dar alcool am cumpărat cu pașaportul fiindcă era Ramadan și fiindcă alcool nu pot cumpăra în această țară musulmană decât „ghiaurii cei necredincioși”. 
A doua zi, aveau să se întâmple multe lucruri minunate. Primul lucru cu adevărat minunat cre s-a înâmplat, a fost acela că a sosit bagajul pierdut la sosirea în Maroc. S-a întors însă deschis și fără sticlele de whisky, cognac și șampanie pe care le avea în el la plecarea noastră din Lisabona, și care ar fi trebuit să servească la stropirea zilei de naștere a domnului, să-i spunem, Alexandru.

Mulțumiți că, totuși am recuperat restul lucrurilor, ne-am pornit spre Bazar. Urma să vizităm în acea zi Moscheea Kashbas și să vedem pe dinafară întrucât nu era deschisă publicului în acea zi, Moscheea Al Kutubyiia. În Bazar, pe numele lui Djemaa Al Fnaa a fost foarte frumos. Se spune că e cel mai mare din Maroc. Nu am cumpărat multe lucruri de acolo, însă eu m-am ales cu un colier de jad după o târguială purtată după toate regulile artei despre care puteți citi mai jos.

Final neașteptat de zi

Următoarea oprire a fost la un magazine de gealabii și stofe, care, din câte spunea ghidul era furnizor al casei regale marocane. Firește că și de aici am plecat cu lucruri. Pentru soția mea o bluză frumoasă și pentru fiica mea, am primit o gealabie gratis, fiindcă, a zis patronal data viitoare când mai vin cu grup de turiști să merg la el să fac cumpărături. Felul ăsta de a trata oamenii de la care ar avea ceva de câștigat pe termen lung funcționa peste tot în Maroc iar ultima mostră am avut-o la sfârșitul vizitei din bazar cand am oprit la o farmacie de produse naturiste unde vindeau faimosul ulei de Argan cât și produse derivate din el. După o scurtă prezentare s-a trecut la târguială. Eu pe vremea aia habar nu aveam ce e uleiul de Argan și de ce e așa de prețios, dar aflând că doamnele îl prețuiesc în mod deosebit pentru că dă calitate produselor cosmetice mă duc la ghid ca să-i spun, după obicei, că trebuie să cumpăr pentru mine câte ceva. Moment în care, patronal farmaciei, aflat alături de Mukhtar, îmi întinde o pungă plină cu sticluțe conținând atât prețiosul ulei de argan în stare pură cât și mici cutiuțe cu cremă și altele de acest fel și-mi spune să le iau din partea casei că cine știe când mai trec pe acolo cu turiști. 

Ei bine, înaninte să părăsim piața am văzut pe viu, pentru prima data în viață cum iese cobra din coș la sunetele fluierului si apoi ne-am dus să luăm o mica gustare în cafeneaua așezată la marginea pieței. De la etajul cafenelei ce domina zona, am dorbit o băutură răcoritoare și am plecat spre hotel. Două săptămâni mai târziu aflam de la jurnalele de seară ale telviziunilor de știri din România, că respective cafenea sărise în aer cu tot cu turiștii prezenți acolo, că de, teroriștii începeau să-și facă de cap.

 În acea seară aveam o seară tradițională marocană cu dansuri orientale la care urma să mergem în trăsuri deschise. A doua zi de dimineață programul spunea că avem dimineața liberă în Marrakech urmând să plecăm după amiaza spre Casablanca. Ei bine, o parte însemnată a grupului, mai mult de jumătate din ei mi-au solicitat să plecăm a doua zi de dimineață direct la Casablanca pentru a avea mai mult timp să explorăm faimosul oraș, în loc să stăm degeaba în Marrakech. Faima orașului marocan, data de celebrul film cu Ingrid Bergman era mai mare decât dorința de a respecta programul. În atare situație, ghidul are posibilitatea să modifice programul dacă, grupul în unanimitate , decide aceasta. Ei bine, după ce am primit propunerea am profitat de masa de seară pentru a supune propunerea la votul întregului grup. Surpriza a venit de la unul dintre turiști care dorea să se respecte programul fiindcă el își făcuse programare la Hammam și avea de gând să beneficieze de beneficiile curative ale acestei băi orientale. În situația data le-am spus turiștilor că vom respecta programul. Nu aveam ce face altceva fiindcă nu puteam să plec la Casablanca lăsând om în urmă. Pentru că, unul dintre turiști era în relații prietenești cu patronatul agenției m-am trezit cu telefon de la București. Le-am explicat situația și i-am rugat să decidă ei ce să fac. Cum era de așteptat au lăsat lucrurile să continue confrm programului. Seara aia festivă a fost extrem de tensionată, nimeni nu a avut chef de nimic și se simțea adversitatea unora față de cel care le stricase socotelile

Când să plec din Maroc... bum, poc, zdrang !!!

În fine, a doua zi, am plecat spre Casablanca după amiază așa cum fusese programat. Contactul cu orașul marocan a fost extrem de dezamăgitor pentru mine fiindcă era extrem de modern și european iar eu doream să văd altceva.

Ne-am dus la hotel, ne-am cazat, ne-am dus să vedem Moscheea Hassan II, cea mai mare moschee din lumea musulmană, tot pe dinafară desigur și cam asta a fost ultima zi din Maroc.

A doua zi, înainte de plecarea spre București cu zbor direct, urmau să se mai întâmple câteva lucruri. Mai întâi m-am trezit că Mukhtar ghidul nostru, îmi oferă cadou o șapcă cu Raja Casablanca echipa de fotbal pentru colecția mea. M-a mișcat gestul lui și i-am dat la schimb una cu Benfica Lisabona. Buun. Am intrat în aeroport, și până să trecem pe la control, mă duc să cumpăr un magnet cu Casablanca. Intru în magazine purtând mândru foc noua mea șapcă, salut, cer un magnet și-l văd pe vânzător că se uită la mine cam ca cloșca la puii de rață și mă întreabă:
 - Ești fan a lui Raja ? Îmi dau seama că situația virează spre albastru , așa că-I zâmbesc frumos și-I spun:
 - Nu, e doar pentru colecția mea de șepci de fotbal.
 - Ah, înțeleg acum, întrebasem fiindcă eu țin cu rivalii lor cu Wydad…
I-am plătit l-am Salutat și m-am dus repede spre punctul de control gândindu-mă că evitasem o situație nu foarte plăcută. Ajung la punct , număr turiștii săe fie toți, mă asigur că au la ei biletele și tot ce trebuie și-I las să treacă înaintra mea prin control ca să nu las pe careva în urmă. Îmi vine rândul, trec prin detectorul de metale, și un ofițer mă invite deoparte într-un fel de birou să-mi verifice geanta de laptop și bagajul de mână. M-am emoționat că nu înțelegeam ce are cu mine. Intru degajat în birou și încep să le spun ce frumos a fost în Maroc câte lucruri am învățat, și atunci mă roagă să le zic ceva din Maroc. Ce puteam să le zic decât :
- Allah, Al Ouatta, Al Malik ( Dumnezeu, Patria și Regele ) adică deviza regatului marocan. Ofițerul face ochii mari de surpriză zâbește și spune
- Nu mă așteptam să știți asta. Bravo. Păi controlul dvs e aproape gata, mai rămâne să-mi arătați banii din portofel ca să nu plecați cumva cu dirhami din Maroc că nu e voie.
- Desigur, spun eu, vi-l arăt mai ales că nu am dirhami la mine. Deschid portofelul și-l arăt ofițerului. Acesta vine spre mine, se uită, și, nu știu cum vede o hârtie de 10 dirhami. 
- Se pare că nu știți ce aveți în portofel zice. Vă rog să-mi dați hârtia. O scot , absolut perplex gândindu-mă că mă rețin pe acolo, i-o dau. O ia și-mi spune:
- Gata, plecați vă rog că pierdeți avionul. Scăpasem iar ca prin urechile acului. Ce să vă mai spun ? Am ajuns la București după miezul nopții la începutul lunii septembrie 2010 și afară era destul de răcoare așa că vă imaginați ce față a făcut tata care mă aștepta să mergem acasă la Brașov când m-a văzut apărând în sandale, tricou și bermude  !
A fost o excursie extraordinară pentru mine, am învățat multe professional și sper să mă întorc într-o zi în Maroc. Ca turist.