Bella Italia

Italia ne aștepta zâmbind ștrengărește.

In primavara lui 2016, prin luna aprilie a venit vremea dupa o pauza de 4 ani sa pornim iarasi intr-o aventura turistica. Aveam sa stam 10 zile in Italia sa vedem ce era de vazut findca in precedenta excusie la Roma vazusem doar capitala. Asadar, la drum cu Blue Air, spre Napoli. Aterizam undeva pe la ora 10 dimineata, intr-o aerogara ca un o pot numi aeroport, si fuga fuga la statia de unde ne lua microbuzul ce urma sa ne transporte catre firma de inchiriat masina cu care urma sa ne deplasam prin peninsula. A durat cam o ora pana am facut toate formalitatile de inchiriere si apoi, am urcat bagajele in Peogeot-ul break, si la drum. La drum nu foarte departe ci doar pana la Caserta.

La Caserta, langa Napoli este un palat regal, cu un parc ce se vrea o imitatie a Versailles-ului pe care toata marea protipendada europeana incerca sa-l imite. Pana sa ajungi la castel trebuie sa strabati Caserta, oras unde am si stat peste noapte la un hotel absolut exceptional. Orasul e, o spun chiar italienii, unul din cele mai urate si murdare din tara. Impresia e una extrem de neplacuta atunci cand il traversezi. 

De la Palat, am purces in cautarea unui restaurant, sau mai bine zis a unei pizzerii ca doar eram in tara care inventase pizza si pastele nu ? Am gasit nu departe de palat o pizzerie mica, unde am mancat f bine, ce altceva decat pizza ? Cum eram extrem de flamanzi si obositi a intrat totul exceptional !

Am plecat sa vedem si Caserta Veccia situata pe un deal in apropeiere de oras.
Am gasit un orasel medieval splendid cu case din piatra si stradute inguste, pe care insa, Sighisoara il bate fara mult effort.

De aici, ne-am dus la hotel sa ne odihnim pentru a doua zi.

Începuse bine prima zi a excursiei, însă abia acum avea să înceapă distracția, iar Italia zâmbea ștrengărește fiindcă știa ce ne așteaptă în continuare.

Pompeii

A doua zi a excursiei, am plecat spre Sorrento, unde aveam sa petrecem doua nopti. Prima oprire a fost la Pompei. Celebrul oras antic distrus de o eruptie a vulcanului Vezuviu. Oraselul actual este un loc turistic perfect. Am ajuns cu masina la una din multele parcari, insirate de jur imprejurul sitului arheologic. Acolo am vorbit cu patronul unui mic restaurant sa mancam la el cand ne vom intoarce, am luat o harta a sitului turistic , un ghid in engleza si am intrat. 

E fabulos sa intri intr-un loc in care atatea vieti s-au stins fulgerator intr-o zi de vara, cand funinginea cazuta peste oras de la eruptia vulcanului avea sa ucida prin sufocare toata suflarea. Prima data am vazut un amfiteatru, am parcurs una din strazi si am intrat in casa Fericitei Iulia. Ideea e că pentru mine cel puțin, a fost ceva de nedescris să calc pe pavajul unui oraș roman de acuma 1938 de ani. Era ca un muzeu în aer liber. Călcam pe pietrele mai, fasonate, care alcătuiau drumul, iar din loc în loc existau bolovani așezați astfel încât să poată trece printre ei doar roțile căruțelor. Zidurile clădirilor care trebuie să fi fost impunătoare, erau singurele mărturii ale unui înfloritor oraș roman. Spun asta fiindcă era așezat în apropierea rîului care, vărsându-se în mare înlesnea comerțul. Se vede că era o reședință și o destinație de vacanță pentru romanii bogați. Pompeii este un oraș extraordinar de interesant. Cu toate astea, la un moment dat este posibil să te plictisești fiindcă aceleași lucruri se repeta: case dărâmate, fragmente de ziduri, aceleași drumuri peste tot, același tip de arhitectură peste tot, cam aceleași fresce. Ca să evităm aceasă posibilă plictiseală, vă invit să căutați anumite obiective când intrați în oraș. Puteți spre exemplu căuta lucrurile despre care vorbesc eu aici sau orice altceva vă fixați ca și țintă de la început fiindcă este sigur că aici, în ruinele orașului Pompeii o să găsiți tot ceea ce vă doriți să vedeți fiindcă e un oraș roman complet. Una din primele noastre ținte a fost Casa Fericitei Iulia.

Până să ajungem la Casa Fericitei Iulia am intrat într-o altă casă, numită a lui Venus. Casa aceasta fusese construită în sec I Înainte de Hristos, și, dată fiind perioada lungă de timp ce trecuse de la construcție, a suferit numeroase modificări.

De aici mergem la vecina Iulia cea fericită. Numele dat acestui complex rezidențial, Giulia Felice a fost găsit într-o inscripție de pe fațadă după cutremurul din anul 62 Înainte de Cristos, unde proprietara spune că închiriază spațiile pe care le deține.
Ieșim de aici continuându-ne drumul pe străzile orașului vorbind despre cele pe care le vedeam.

Am inaintat astfel, spre Baile Stabiane, baile publice, imense.

Am văzut destul de multe lucruri aici, însă ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost vederea unei conducte de scurgere încastrată în peretele unei case. Pare ceva firesc însă un atunci când ai văzut conducte romane doar pe bucăți în muzee și niciodată în local din care au fost luate. Cu atât mai puțin în peretele unei case de acum 1938 de ani.

La final, o să vă spun cum mi-au plăcut Forumul, Basilica si Templul lui Apollo.

Am iesit din oras dupa vreo 3-4 ore ca si cand ar fi trecut minute. 
Ne-am dus spre parcarea unde lasasem masina ca sa mancam si sa pornim spre Sorrento orasul unde aveam sa dormim in seara aceea si in urmatoarea.
Nu imi mai amintesc ce am mancat ci doar ca a fost foarte bun. 

Nastro Azzuro

Drumul spre Sorrento a fost fabulos. Cand am parasit zona peninsulei, spre Sorrento am trecut munti prin niste tuneluri de peste 6 kilometri iluminate si semnalizate. Cand am iesit deasupra marii pe o sosea cat sa incapa doua masini, mi-am adus aminte ca am probleme cu inaltimea din punct fix si mi s-a taiat respiratia. Eram pe Costiera Amalfitana. A trebuit sa oprim fiindca peisajul era mult prea frumos si am oprit intr-o parcare unde am facut cunostinta cu ambrozia si nectarul zeilor din care sorb chiar la ora scrierii acestor randuri: limoncello ! Ma refer, desigur, la lichiorul dulceag, ca visinata noastra, facut din lamaile ce se pot vedea peste tot pe costiera amalfitana. Drumul pana la Sorrento a fost o nebunie serpuita pe malul marii care s-a oprit la 200 de metri de centrul orasului. Acolo, era o parcare unde am lasat masina fiindca in urmatoarele doua zile urma sa fim pietoni. Orașul este așezat pe un platou stâncos ce înaintează spre mare iar în spatele său se înalță Munții Lattari.

Ce sa va zic despre Sorrento ! Ne-am dus la hotelul Pallazo Guardati situat drept in centrul orasului. O clădire veche cam înghesuită dar…eram la Sorrento. Am lasat bagajele si am iesit pe strazi sa simțim atmosfera, sa vedem marea si portul de unde a doua zi urma sa ne imbarcam spre Capri. 

Orasul ne-a incantat cu o biserica foarte frumoasa care, ca toate bisericile catolice avea la intrare o scena a Nasterii unde aveam reconstruit un oras italian, cu toate personajele ce existau intr-ansul si care aratau extraordinar de realist. 

Alături de catedrală exista Sedile Dominova o reședință decorate cu superbe fresce odată loc de ședințe pentru consiliul local și nobilime Din păcate nu am vizitat-o deoarece era închisă. 
Deasemenea viata comerciala palpita pe stradutele inguste unde se concentrasera toti comerciantii, unde abundau lamaile, si unde, am vazut un magazin care se lauda ca produce limoncello de generatii. Nu va spun ce varietate de sticle de limoncello erau acolo dar pot sa va spun ca eu unul m-am indragostit de limoncello de atunci.
Seara s-a incheiat pe o terasa situata in piata centrala din Sorrento, printre multe paharute de limoncello si niste sticle de Peroni Nastro Azzuro adicatelea soseaua care, ca o panglica albastra strabate coasta amalfitana.

Debarcăm pe Insula Caprelor.

A treia zi a excursiei, la ora 8 eram pe cheu sa asteptam vasul ce avea sa ne duca in Insula Capri. A venit un ferryboat  cum nu mai vazusem pana atunci, ne-am imbarcat si cand am patruns pe nava am ramas extrem de surprins fiindca salile erau foarte mari cu fotolii confortabile unde aveam cu totii loc. Mai bine ca într-un autocar. Marea era cam agitata in ziua aceea si aveam emotii ca am putea avea rau de mare dar nu s-a intamplat. A durat cam 40 de minute sa ajungem in Insula Capri. În timpul ăsta am pucat să citesc câte ceva despre destinația noastră din acea zi și am să profit de ocazie să vă fac un scurt rezumat.

Capri este o insula care dintotdeauna a fost unul din refugiile preferate din Marea Mediterană, încă din Palolitici când s-au găsit aici primele urme de locuire. În secolele următoare au ajuns aici populații vorbitoare de latină care au numit-o „Insula caprelor”, adică, Capri. Până la latini, insula este colonizată de către greci prin sec al VII-lea Înainte de Hristos, pentru a intra în subordinea administrației orașului Neapole din sec V până în prezent. Toată această viață se sfârșește sau, în orice caz se diminuează prin Evul Mediu când locuitorii abandonează locuințele de pe malul mării alegând să se retragă în interiorul insulei pentru a se proteja de atacurile piraților. Turismul începe să apară pe insula în anul 1826 atunci când un pescar local va descoperi Grota Azzura. De atunci, pe insula încep să vină poeți, artiști, exilați politic, bancheri, industriași, suverani, cu toții cuceriți de extraordinara frumusețe a insulei. Aceasta este , geologic vorbind o mare fomrațiune calcaroasă de 6 km lungime și 3 lățime alcătuită din două platouri separate de o zonă împădurită, iar administrative insula este împărțită în Anacapri și desigur, Capri.

Am debarcat pe o vreme destul de inchisa si ploioasa, neprietenoasa. Insula, are un relief muntos. Ne-am orientat si am decis sa luam un funicular care ducea spre varf. Am ajuns în Piața Umberto I plină de mesele cafenelelor, mărginită de Biserica Barocă Santo Stephano cu cupolele sale de influență araba care acoperă un pavement roman aparținând vechii Vila Jovis. Un alt monument pe care nu ai cum să nu-l vezi aici este Centro Caprese un fost castel angevin denumit în vechime Palatul Cerio. Spun că nu ai cum să-l ratezi din cauza turnului cu ceas pe care-l are.

Din această piață, am admirat privelistea care  era cu adevarat minunata si am planuit sa mergem intai sa vedem Grotta Azzura situata in cealalta parte a insulei. Am zis ca, fiind mai indepartata sa incepem cu ea prima data. Cu ce sa ne deplasam ? Am gasit o statie de autobuze. Autobuzele in sine erau niste piticanii, mici si inguste, neobisnuite pentru conceptul de autobuz, insa aveam sa intelegem indata pentru care motiv erau astfel.

Ne-am urcat si am plecat. Soseaua, mergea pe coasta, si la un moment dat nu am mai vazut marea, din cauza copacilor care acopereau privelistea. Am inceput sa urcam pe niste serpentine si in acel moment stand in picioare, studiam cu deosebit interes, un copilas cam de 6 anisori, american, pe care mama lui il tot ruga sa nu se mai isterizeze in autobuz ca nu e frumos. Asta micu mai avea putin si o carpea pe maica-sa care mai ca nu facea matanii in fata odorului sa-l potoleasca. Cand ma gandeam cum l-as fi pocnit pe razgaiat pana s-ar fi facut baiat de treaba, am ridicat ochii pe fereastra si am intepenit cu mana inclestata pe bara de care ma tineam. Realizasem ca, micul autobuz, fusese aruncat de forta centrifuga a curbei, exact pe buza soselei sapate in stanca si tocmai ma uitam plin de groaza la haul ce se casca sub noi si se termina in mare ! Cum insotitorii mei stiau ca nu suport inaltimile de la punct fix, erau toti cu ochii pe mine din colturile autobuzului unde-I impinsese lumea si zambeau cu subanteles. M-am uitat la Angelica si i-am facut marunt din buze in sensul ca : “unde m-ati adus ma ?”

Între Grota Albastră și Vila lui Tiberius.

Am ajuns la statia terminus dupa ce ne-am invartit pe soseaua unde doua autobuze abia treceau unul pe langa altul cu oglinzile, la centimetru. Cand spun sosea sunt ingaduitor cu poteca aia sapata in stanca. Ma rog, ajungem la statia Grota Azzura, gasim scarile ce coborau la punctul in care, barcagii trebuiau sa ne imbarce si sa ne duca pana in grota inundata de apa marii.  Ce urma sa aflam insa curand era ca, apa marii inundase grota cu totul astfel incat nu era posibila vizitarea. Dezamagiti, am scos sa rontaim cate un sandwich si am asteptat urmatorul autobuz. Nu pot însă merge mai departe fără să aflați și voi ce am ratat noi atunci. Grota Azzura nu este foarte mare, având 54 de metri lungime, 15 m lațime si 30 metri înălțime. Își datorează faima fenomenului natural de tasare ce a coborât intrarea în grotă sub nivelul mării astfel că lumina intră filtrate de apa mării având o nuanță de albastru ce pare a fi nepământeană.

Ne-am intors in centrul insulei de unde am luat-o pe jos catre Vila lui Tiberius asezata langa faimoasele stanci ce sunt imaginea insulei.

Cand am citit ca vom vedea  Vila lui Tiberius, m-am gandit la o casuta cu o gradinita si cateva camere. In nici un caz nu m-am asteptat la hectarul pe care era intins ditai domeniul. Am avut reacția asta fiindcă pe vremea aceea nu știam exact cine fusese Tiberius ăsta și ce anume făcuse el. Aveam să aflu peste 4 ani adică la ora când scriu aceste rânduri. 

De aici, ne-am intors catre port fiindca ne luasem bilete la ultima nava si aveam ceva de asteptat. Pe drum însă, fiindcă mai aveam timp, am luat un autobuz care ne-a dus în Anacapri secțiunea insulei aflată pe cel mai înalt dintre cele două platouri unde casele able sunt înconjurate de verdele măslinilor.

Ei bine, aici în Anacapri  am descoperit Biserica San Michelle. Având hramul Sf Mihail biserica a fost construită între 1698 – 1719 fiind fondată de o călugăriță din Capri pe numele ei Maica Serafina a Domnului. Biserica este sediul organizației Imaculatei Concepții care se ocupă de întreținerea bisericii.

Bucuroși de ceea ce văzusem am plecat hotărîți spre port să prindem nava spre Sorrento. Cum ne razbise foamea ne-am dus la o terasa sa mancam pranzul. Proasta inspiratie ! Am ales o terasă pe coastă, care avea vedere la mare si la port, avea bere buna si mancare delicioasa, dar cand ne-a pus un coperto de aproape 30 de euro la final ni s-a facut rau instantaneu !
Am plecat de pe insulă pe o ploaie mocaneasca si un cer plumburiu, sperand insa sa ne intoarcem intr-o zi pe soare si sa petrecem cateva zile acolo.

Paestum m-a lăsat fără cuvinte.

A patra zi a excursiei, ne imbarcam pentru Paestum si apoi Amalfi unde aveam sa stam doua nopti ca sa putem vizita zona cum se cuvine. La Amalfi hotelul La Bussola avea o super locatie, in port si pe marginea soselei principale. Ca sa va dati seama cum e acolo, trebuie sa mergeti. Eu nu am crezut ca pot conduce pe o sosea atat de ingusta, incat la curbe soferii de autobuz claxonau ca sa nu se loveasca de colegii ce veneau din sens opus.
Ceva absolut fabulos, cum fabuloase erau si orasele acelea construite pe stanca: Amalfi, Ravelo, Praiano, Vietri Sul Mare sau cel mai spectaculos dintre toate Positano. Sa le luam in ordine. Dupa ce ne-am cazat la hotel am plecat sa vedem coasta.

Am ajuns pana la Paestum. Ei bine, Paestum este un fost port si colonie greceasca. Este unul din putinele orase din Europa unde se pot vedea temple grecesti aflate intr-o stare de conservare perfecta. Am plecat mut de admirație de la Paestum. Ne-am întors la Amalfi unde am petrecut seara fiindcă umblasem foarte mult și aveam nevoie de odihnă.

Mister, mister, nativity under the sea ! What ?!?

În a cincea zi a excursiei, ne-am trezit plini de energie dornici de fapte mărețe, fără să știm că urma să ne batem toate recordurile la mers pe jos de până atunci, parcurgând nu mai puțin de 25 de km pe jos. Cred că i-am rușinat pe legionarii romani parcurgând distanța asta. E drept că nu aveam în spate decât rucsacurile de călătorie dar totuși am fost eroici în ziua aia.

Prima data ne-am dus în apropiere la Ravelo, unde aveam să vizităm  Vila Rufolo. Până am ajuns la Ravelo a trebuit să urcăm pe coasta muntelui, până la 350 metri peste nivelul mării. Asta a luat un pic de timp mai ales că drumurile nu sunt nici acolo extrem de largi, ci dimpotrivă. Ideea e că odată ajunși am fost norocoși să găsim un loc de parcare pentru a putea apoi să mergem la plimbare.

Am intrat  prima oară la Vila Rufolo construită de o familie de comercianți prin sec al XIII-lea. Boccaccio unul dintre primii autori ai renascentismului Italian, a scris o poveste despre vila aceasta și proprietarul ei în Decameronul publicat în 1353. 

Desigur, lucrul ce atrage și place la Vila Rufolo, după priveliștea extraordinar de frumoasă a mării, este, grădina aceeași care l-a inspirit pe Wagner în terminarea operei sale. Frumoase sunt turnurile ce flanchează grădinile și mai ales turnul maor sau curtea maoră ce există acolo.
Ne-a plăcut Ravello foarte tare, și am plecat cu amintiri și fotografii frumoase de acolo. Am plecat spre localitatea Conca dei Marini, fiindcă dacă nu văzusem în Capri Grota Azzuro am zis să ne scoatem pârleala, cum vine vorba, cu Grota del Smeraldo.

Am ajuns la Grota de Smarald, o pestera marină unde, desigur, datorita reflectiei luminii ce intra in pester și ilumina apa marii dădea acesteia culoarea smaraldului. Aici se coboara de la sosea cu un lift si se ajunge la pestera. Peștera are o singură camera cu dimensiunile de 45m/32 m iar înălțimea de 24 m. peste nivelul mării și este celebră pentru culoarea verzuie a apei care apare astfel din cauza luminii ce vine de afară.

De aici am continuat drumul spre Positano spre dar pe drum ne-am oprit pe marginea soselei nu mai lata decat o panglica ( de aia ii si spune Nastro Azzuro) si am oprit masina intr-o alveola ca cea de la statiile de autobuz. De acolo am luat-o pe jos sa vedem un mic fiord ce se afla, credeam noi, aici aproape.(la Furore) Al naibii fiord insa, ca Mecca lui Macedonski se tot indeparta de noi in loc sa se apropie. Dupa o vreme, eu m-am intors din drum sa iau masina, mai ales ca nu ma simteam deloc confortabil cu toate autoturismele , autobuzele , camioanele și scuterele vajaind pe langa mine si cu haul ce se casca dincolo de parapetul drumului. Am ajuns la masina, ocazie cu care am constatat ca geamul din dreapta spate era deschis complet dar… nimic nu lipsea din autoturism. Am luat masina si am pornit sa-mi recuperez colegii excursionisti, care fotografiasera fiordul si abia asteptau sa continuăm călătoria.

Mă urcai, în dealul Clujului...la-la, la-la. De la Positano.

Următoarea oprire a fost în vârful dealului din Positano. Spun în vârful dealului fiindcă acolo a trebuit să lăsăm mașina. Există o afacere grozavă cu parcările aici. Fiindcă nu ai voie să intri cu mașinile până jos la plajă dacă ești turist, trebuie să o lași aproape de șosea. Asta am și făcut și am purces la a coborî tot dealul până la mare.

Tot aici am mîncat și prânzul căruia i-am pus capac cu o înghetata care avea în ea toate aromele costierei amalfitane și am luat dealul pieptiș spre mașină și de acolo la Amalfi pentru ultima noapte acolo.

Dacă tot era ultima noapte am zis să vizităm și localitatea ce ne fusese gazdă bună vreme de 2 nopți.
Amalfi în sine nu e vreo mare șmecherie de oraș. Peisajul natural căruia I se integrează îi confer farmecul. Este așezat pe o câmpie străjuită de port și de mare și mărginită de pereții abrupți ai unei văi săpate în stânca munților Lattari. Centrul istoric este dominat de un Dom amplasat la capătul unei scări monumentale. De la catedrală am pornit să ne plimbăm pe toate străduțele existente acolo pentru a ne umple de farmecul locului. Seara, un limoncello, o pastă și la nani. A doua zi era drum lung spre Roma. Mai exact lîngă Roma în localitatea Grottaferata lângă Frascatti.Acolo era următorul nostru hotel, Vila Grazzioli.

În a șasea zi a excursiei, am pornit cum spuneam spre Grottaferrata la hotel. Mai întâi aveam să mergem la Assisi, nord de Roma, fiindcă , vorba poveștii „de auzit auzisem de Assisi dar de văzut nu-l văzusem. Înainte să vă povestesc despre Assisi trebuie să mă reculeg o țâră și să recapitulez ce mă impresionase până atunci, chronologic: Pompeii ( mai precis țeava din zidul casei ), Costiera Amalfitana cu peisajele ei absolut neomenești, templele din Paestum, și cam atât. Ei bine, nu sunt obiective de neglijat, dar ceea ce avea să urmeze, îmi va răsturna toate clasamentele de până atunci. 
Am pornit la drum de dimineață. Ca sa ajungem in oras, Waze-ul ne-a dus prin niste scurtaturi de ni s-a facut rau, catarate pe dealuri, pe tot felul de drumuri inguste de tara, care treceau prin boschete si urcau dealul pieptis. Ăla a fost momentul când am început să mă gândesc să mă întorc la Google Maps. Aveam să o fac un an mai tîrziu în Toscana. Dar să nu anticipez. 

Cum am dat cu mandibula de pământ în Assisi.

Am parcat masina si am luat-o pe jos sa intram printr-una dintre porti in orasul Assisi, unde s-a nascut si a trait Sf. Francisc de Assisi, fondatorul ordinului calugaresc ce-i poarta numele. Eram pe la finalul calatoriei si nu ne-am asteptat la ce aveam sa vedem. Daca ai cat de cat habar de arhitectura ar trebui sa mergi la Assisi unde e o expozitie in aer liber de arhitectura baroca, gotica, romanică si neoclasica. Am ajuns la poarta orașului și am intrat. Nu mi-am dat seama decât după vreo 5 minute că ceva nu e în ordine: casele și pavajul erau făcute din același fel de piatră care dădea senzația că se prelungea de pe pereți pe străzi învelind totul. Asta a fost o primă reacție. Continuându-ne plimbarea prin Assisi ne-am oprit la Biserica Sf Clara aparținând mănăstirii înființate în anul 1257 trei ani după moartea sfintei și un an după canonizare.

Următoarea oprire a fost în Piazza del Comune, la biserica  Santa Maria Sopra Minerva. În primul rând că nu mi s-a părut neobișnuită idea de a construi o biserică dedicate Fecioarei Maria deasupra unui fost templu al zeiței romane Venus deoarece vizitasem 4 ani mai înainte ceva asemănător ca idee , la Roma. Cee ace mi s-a părut aici extraordinar a fost arhitectura și decorațiile baroce de pe interior care te copleșesc.

Am ieșit din biserică, am făcut fotografiile de rigoare și am pornit pe străduța San Rufino către catedrala cu același nume. Ei bine, aici am găsit case foarte frumoase, cu decorațiuni gotice iar eu m-am apucat să fotografiez detaliile de arhitectură care, știam că-mi vor trebui la blog. Așa că la un moment dat, încercând să fotografiez niște ferestre gotice le văd pe doamnele noastre așezându-se în fața mea pentru poză. Fără să gândesc le spun ”da-ți-vă la o parte că-mi stricați poza la ferestre”

S-au cam supărat fiindcă ele credeau că vreau să le fotografiez pe ele nu ferestrele gotice ! Desigur am fost pedepsit să le fac 30 de fotografii în următoarele excursii… și sunt și acuma tachinat pe tema asta. Adevărul e, că, nu există excursie făcută împreună unde să nu fac ceva care să rămână de pomină ! Ei bine, am ajuns, iată în Piazza San Rufino în fața la Catedrala San Rufino. Despre arhitectura si decorațiunile bisericii am să vă spun multe lucruri interesante în cele ce urmează aici. După ce veți afla toate detaliile exteriorului bisericii o să vedeți că o fațadă de biserică poate ascunde extrem de multe lucruri peste care trecem cu vederea. Asta e o parte din munca unui ghid de turism. Să învețe toate astea, să le sintetizeze, să le pună într-o ordine și să le prezinte turiștilor.

Ei bine, de aici, eu mi-am lăsat soția să bea o cafea la o terasă în apropierea catedralei pe care tocmai o vizitasem și m-am dus cu prietenii noștri să viziteze cetatea din localitate. Doar i-am însoțit până afară făcând fotografii și m-am întors la cafenea lăsându-I să viziteze. Din ce am înțeles semănă bine de tot cu Rupea și Rânșnov-ul de pe la noi așa că nu mă voi apleca asupra ei. Când am reunit grupul am pornit spre ultima destinație din acea zi din Assisi. Santa Maria Maggiore, Basilica di San Francesco.

Nu am cuvinte să descriu această catedrală o opera de artă cum nu mi-a fost dat să văd până atunci. Este o catedrală cu 1 nivel, astfel încât la parter avem fresce în stil bizantin/orthodox iar la etaj picturi renascentiste pictate de Giotto. Imagina-ți-vă cum arată combinate aceste două stiluri. Este ceva inimaginabil. Eu unul m-am uitat absolut cucerit și fără să scot o vorbă toată vizită. Așa ceva nu am crezut că pot vedea și am de gând să revin la Assisi într-o bună zi ca să o revăd.

Ce să vă mai spun ? Am plecat din Assisi zdrucinat de frumusețea și noutatea celor văzute, fericit că am putut vedea așa ceva.

Noi ne cazăm doar prin castele și palazzo d`astea...

Ne-am îndreptat către hotelul din acea seară situate în localitatea Grotaferrata. Numele hotelului este Villa Grazioli.  Acest  hotel se află într-un parc foarte frumos. Nici nu avea cum să fie altfel întrucât este o fostă reședință a cardinalilor bisericii catolice. Camerele sunt decorate cu fresce splendide, totul respiră bogăție și măreție.
Când am ajuns, s-au uitat la noi, au zis ca nu avem față sa fim cazati in corpul principal și ne-au pus sa dormim in aripa servitorilor. Glumesc, desigur.
Adevarul este ca, corpul principal avea doar salile de conferinta si doua apartamente, restaurantul, iar restul oaspetilor dormeau in cladirile anexe motiv să zic că dormim la servitori.

A fost o seara extrem de agreabila intrucat m-am revazut aproape dupa 20 de ani cu Dana si Ioana, doua foste colege de facultate si bune prietene ce locuiau de mult timp in Roma. Am discutat și ne-am amintit multe și bineânțeles că ne amintim și acum de acea seară. Prietenii mă tachinează încă, pentru cum am spus în seara aia când colegele mele se arătau impresionate de decorul holului principal al hotelului unde ne sorbeam vinul, iar eu, cu gândul la hotelul din Sorrento, Pallazo Guardati, declar extrem de nonșalant și relaxat că, desigur, noi numai așa ne cazăm, prin castele și palazzo din astea, de a rămas tot auditoriul gură cască  !!!! 
Adevărul e că anticipasem locația în care urma să stăm peste un an, când aveam să ne întoarcem în Italia, dar în Toscana de data aceasta.

A doua zi de dimineata în a șaptea zi a excursiei am plecat să vizităm la Tivoli sa Villa imparatului Hadrian si apoi la Villa d`Este.

Cele două „viluțe” din Tivoli.

Despre Villa lui Hadrian ce să va spun ? Deși aveam experiența cu Vila lui Tiberius de la Capri, reflexele mele de câine al lui Pavlov au funcționat perfect și i-au comandat creierașului meu că e tot așa o viluță un pic mai mare.  
Aiurea ! Am gasit un palat imens, hectare intregi acoperite cu vegetatie, cu foste bazine de apa, piscine, foste palate din care mai ramasese doar structura de rezistenta, coloanele si pardoselile. A fost o altă lectie de arhitectură pe viu, după Pompeii și Assisi. 

Am plecat de aici sa vedem la Tivoli  Vila d`Este unde, cardinalul pomenit mai sus si-a amenajat o casa superba, care, pe interior, ia bataie de la Peles oricând !
Unde pierde insa Peles-ul la scor de maidan este la capitolul gradina. Cuvantul de ordine la gradina din Vila d`Este este “apă” fiindca tot acel spatiu imens, este amenajat cu fantani arteziene, bazine cu apa si canale pe unde se scurge apa.
Să vă spun două vorbe despre vilă, istoria și evoluția ei în timp, fiindcă și aici e de văzut. Grădinile trebuie să le vedeți. Ele nu au simboluri ca bisericile sau tablourile. Ele sunt vii, răcoroase, maiestuoase și trebuie văzute la fața locului.

Desre istoria Vilei Este din Tivoli, cititi mai pe larg aici. Vă aștept să reveniți apoi ca să citiți restul poveștii. 
Plecând de aici am fost să mîncăm ceva și ne-am întors la Vila Grazziolli pentru ultima noapte.

În dimineața celei de a opta zi a excursiei, am plecat din “aripa servitorilor” de la Vila Graziolli spre ultimele 3 zile de vacanta pe care urma sa le petrecem la Napoli !

...un port împuțit și jegos... Sau nu ?!?

Napoli,  mărturisesc ca pe mine m-a pus in fund definitiv. Am ajuns acolo, toti 4 avand in minte stereotipurile idioate pe care le are multa lume: mafioti, te omoara pe strada, gunoaie si cam atat. Ei bine, cand am intrat in oras mergand spre hotelul situat central, cum aveam sa descopar a doua zi, dar totusi in portul turistic, am parcurs strazi aflate in reparatii, gaurite si vai de mama lor chestie care, la prima vedere mi-a intarit stereotipurile cu care veneam. Am intrat in hotel, foarte fain dealtfel, si am iesit repede sa dam o tura prin zona. Asa, scurta, intrucat venea seara si, ne grabeam sa revenim la hotel sa mancam. Buun. 
Iesind am vazut acelasi peisaj mizerabil ceea ce m-a facut sa-i pun, întregului oraș, dupa o ora, stampila de “port imputit si jegos”!

Suntem în a noua zi a excursiei în Italia. Iesim dis de dimineata lânga castelul in care se dezvoltase dinastia de Anjou sa luam autobuzul turistic pe linia cea mai lunga. Urcam, plecam, si dupa 10 minute imi dau seama ce nedrept fusesem cu o seara inainte. Orasul era o adevarata “simfonie barocă” ! 
Cladirile si monumentele in stil baroc afisau in toata plinatatea lor frumusetea si majestatea acestui stil arhitectural ! Frumusetea marii, a cladirilor, a gradinilor, m-au facut sa ma dau jos din autobuz si sa-l parafrazez pe regretatul Eugen Barbu, dupa ce-l numise pe Rodion Cămătaru “haplea in chiloti” spunând, “M-ai invins, Napoli” !
Am urcat, confuz, in autobuzul ce pleca pe linia urmatoare si m-am pregatit de inca niste palme de la…Napoli. Dupa ce am plecat, au inceput iarasi sa defileze aceleasi cladiri si dupa ce am terminat, am marcat ca punct de revenit a doua zi, Catacombele orasului.

Biserica Gesu Nuovo a fost la originile sale un palat construit în 1470 pentru Robert Sanseverino Prinț de Salerno. Iezuiții construiseră deja o biserică cu acest nume în Napoli așa că aceasta a fost numită Iisus cel Nou. Intrigile politice au dus la decăderea familiei Sanseverino iar proprietatea lor a ajuns la iezuiți care au consturit o biserică cu ajutorul arhitectului Giuseppe Valeriano. Au primit și ajutor pe plan local cum a fost cel al Contelui de Maddaloni Roberta Carafa. Construcția bisericii a început la 1584.

Am să vă invit însă să vizitatți biserica și să vă bucurați de vederea ei împreună cu informațiile citite aici.
În fața bisericii stă statuia Preacuratei Iulia Fecioara. Este cel mai înalt și mai ornamentat monument din cele 3 coloane ale ciumei existente în Napoli. Acestea au fost consturite pentru a invoca protecția Fecioarei Maria în fața ciumei. A fost început lucrul la coloanal în sec XVI și terminate abia în 1750 după decenii de apuză la lucrare. Sculptorii care au lucrat la bogata decorațiune barocă sunt Francesco Pagani și Matteo Bottiglieri.

Ieșind de aici am descoperit ca suntem in apropierea Manastirii Santa Chiara care este un dublu complex monastic, construit între 1313 – 1340 de către regina Sancha de Majorca și soțul ei, regale Robert de Neapole care a fost deasemenea înmormântat aici. Biserica originală a fost construită în stil Gotic Provensal dar decorate prin sec al XVII-lea în stil Baroc de către Domenio Antonio Vaccaro. Oricum am vizitat o opera de artă din multe puncte d evedere și , asta a întărit sentimental pe care-l avusesem la intrare că aici voi descoperi lucruri minunate. Am mers mai departe comentând cele văzute și orientându-ne pe hartă despre cee ace am mai avea de văzut. Oh Doamne și câte erau de văzut ! 

Eram amețiți după cele văzute în Gesu Nuovo și Santa Chiara când, ne-am dat seama că mergeam pe  Spacca Napoli, faimoasa strada care taie perfect centrul orasului. E lata cam de 10 metri si lunga de 2000 de metri. E plina de magazine, restaurante, tarabe si terase. Acolo, la o terasa din asta ne-am asezat si pe langa faptul ca am mancat pizza am baut cea mai buna bere artizanala din Italia cred eu: Moretti Siciliana. 

Catacombele,  au fost o alta surpriza placuta fiindca nu ne asteptam sa vedem locurile in care se refugiasera primii crestini sa scape de prigoana si mai ales sa-si ingroape mortii. Daca la Pompei am vazut conducte de ceramica incastrate in peretele casei, aici am vazut aievea, mormintele de piatra ca niste cutii imense, expuse de obicei in muzee. Ghidul, profesionist adevarat ( eu si David însine, ghizi in activitate) ne-a povestit absolut totul incat nu am avut intrebari.

Ciao Bella, Ciao !

De aici, a mai fost o ultima preumblare prin zonele neatinse si finalul zilei ne-a gasit in Piazza del Plebiscito unde am vazut un portic superb pe o jumatate de piata ! Minunat ce pot spune !
La final de zi ne-am dus pe malul marii, sa privim Vezuviul si sa luam cina festiva udata cu sampanie si presarata cu fructe de mare si tot felul de mancaruri de ale locului !
A doua zi o luam din loc spre patrie. Lasam masina, ne aburcam in Blue Air si lasam sub aripile aeronavei, Bella Italia care ne oferise o vacanta superba !