Londra
Postat 21-05-2020
Londra miroase a Imperiu mai mult ca Roma. Londra e opulentă, greoaie, imperială. E flegmatică și conștientă de trecutul ei. Londra mustește de istorie și de locuri ce apar prin filme și prin cărți. Londra are magazine superbe din care voi aminti doar Hamleys, celebrul magazin de jucării asta fiindcă nu aș fi crezut niciodată că poate exista magazin de jucării pe 7 etaje. Londra e , dincolo de toate astea o destinație de vacanță care împlinește dorințele și căutările oricărui turist.
Sosim la Londra
Londra miroase a capitală de imperiu. Nu știu cum, dar totul te strivește în Londra. Prima data am ajuns acolo prin noiembrie 2017 la târgul anual de turism cunoscut ca WTM. Apoi, încă de două ori cu aceeași ocazie, în 2018 și în 2019, fiecare dintre vizite descoperindu-mi locuri și oferindu-mi noi experiențe în Londra.
Prima data când am plecat la Londra era în Noiembrie. Încheiasem turul de Halloween și am plecat cu David la București.
Am ajuns la Londra undeva aproape de prânz. Șoferul care ne-a făcut transferul s-a întâmplat să fie român astfel încât am mai aflat de la el lucruri de strictă necesitate despre oraș, autobuze, etc. De la început i-am spus șoferului că e ciudat să ne deplasăm cu mașina pe partea greșită a drumului, lucru care l-a făcut să râdă și să mă aprobe. Încet, încet, au început să apară casele primului orășel. Mi-a plăcut mereu arhitectura britanică cu fațadele de cărămidă ale caselor, iar acum doar asta vedeam de jur împrejur. Intrând în Londra, mă tot minunam de clădirile baroce care străjuiau căile de comunicații. Românul nostru ne-a dus prin centru să vedem orașul, ocazie cu care am trecut desigur și prin Trafalgar Square străjuită de statuia eroului Nelson.
Am ajuns într-un final la hotelul pe care-l alesesem și ne-am cazat. Era situat într-o zonă liniștită lânga London Airport, însă fără prea multe posibilități de petrecere a timpului liber, astfel încât am plecat prin oraș să vedem despre ce e vorba.
Pe jos prin Londra
Plecând de la hotel, am descoperit o stație DLR, adică un tren complet automatizat, fără un operator uman, care te aduce din zonele, să le zicem mărginașe, spre gurile de metrou care te ajutau mai apoi, să ajungi în zonele centrale. Ne-am transportat până la stația Westminster. Am ieșit la suprafață ca să dăm cu ochii de turnul unde se află ceasul poreclit Big Ben. Londra, arăta în schimb majestuos. Spațiile prin centru sunt largi și deschise ca să poți cuprinde cu privirea măreția orașului. Ne-am dus spre Westminster Abby și am remarcat repede că mulți dintre londonezii ce treceau pe lângă noi aveau prinsă de haună o insignă cu o floare roșie. M-am mirat dar nu am dat multă atenție acestui detaliu a cărui taină avea să ne fie dezvăluită puțin mai târziu chiar în curtea catedralei unde erau înmormântați regii și reginele Angliei. Aici, în curtea catedralei era un mare număr de oameni care stăteau de vorbă printre niște morminte, am crezut eu la început. Erau de fapt, cruci mici de lemn înfipte în pământ având pe ele nume de persoane. Ne-am dat seama repede că erau nume ale eroilor britanici ce muriseră în Marele Război cum numesc ei Primul Război Mondial, iar acea floare roșie purttată de toți, era o floare de mac ce simboliza sacrificiul acestora.
Desăre Westminster Abbey ce să vă spun ? Pe dinafară e o bijuterie gotică. Interiorul bisericii unde am intrat purtând mult cunoscutele audio ghiduri, era pe primii metri cam la fel cu ce văzusem până atunci în alte catedrale gotice. Diferența o făceau sarcofagele regilor medievali înmormântați aici peste tot, unii lângă alții. Era o colecție de personaje istorice ale căror efigii țepene, împodobeau capacele sarcofagelor. Nume de regi, regine și cavaleri de care nu auzisem niciodată până atunci mă înconjurau de peste tot, fiecare dintre ei cu poveștile lor necunoscute mie. Sentimentul era compleșitor. Apoi au început să apară plăcile comemorative ale scriitorilor, oamenilor politici sau oamenilor de știință înmormântați aici.Treceam de la un mormânt la altul ascultând în cască informațiile audio ghidului și încercam să sintetizez și să rețin cât mai mult posibil. Minunată mi s-a părut secțiunea dedicată reginelor Marii Britanii înmormântate aici, poveștile țesute în jurul lor și efigiile acestora de pe capacele sarcofagelor, adevărate opere de artă. Tocmai când credeam că le-am văzut pe toate, am ajuns în Capela Fecioarei a lui Henric al VIII-lea. La prima vedere, nimic neobișnuit. Ei bine, când am ridicat ochii spre tavan, așa cum fac de obicei când intru în bisericile gotice, știut fiind faptul că pe bolți găsești întotdeauna lucruri deosebite, globii oculari aproape mi-au ieșit din orbite de surpriză. Pe tavan, era un exemplu excepțional de gotic britanic care m-a lăsat cu gura căscată de uimire.
Cunoașteți desigur bolțile gotice ale bisericilor și construcțiilor civile în care 4 arce se încrucișează pentru a crea o boltă, ce are la mijlocul său, în locul de intersecție a celor patru arce prin care se descarcă pe pereți și de acolo pe contraforți greutatea tavanului bisericii, o așa numită „cheie de boltă” adică o piatră mai mare, de regulă rotundă, pe care găsim imagini de sfinți, blazoane nobiliare sau episcopale, precum și alte lucruri interesante. Ei bine, meșterii britanici s-au gândit să aducă niște îmbunătățiri estetice boltei, astfel încât în loc să lase cheia de boltă plată așa cum era tradiția, au găsit de cuviință să o alungească spre podea, dându-i forma unui candelabru uriaș de piatră atârnând din tavan. Cum asta nu li s-a părut a fi suficient, i-au modificat forma, transformând-o dintr-una banală, de forma pătrată într-una conică cu multiple nervuri din care candelabrul uriaș de piatră, despre care vorbeam mai devreme, cobora în mod natural ca prelungire firească a bolții. După ce am văzut asta, nici măcar scaunul original pe care au șezut la încoronare regii și reginele Angliei din ultimii 500 de ani, nu m-a mai interesat. Capela Fecioarei, îmi fusese îndeajuns. Bineânțeles că nu puteam părăsi zona, înainte de a trece strada ca să fotografiem pe dinafară Westminster Hall ( Parlamentul Britanic)
Am plecat de aici, spre Piața Trafalgar ca să căutăm ceva unde să mâncăm prânzul și am găsit un restaurant chiar vis-a-vis de statuia lui Nelson numit „The Admirality”. Un restaurant amenajat după toate regulile unui pub britanic: un spațiu mic, cu mese cât un degetar pe care abia îți încap farfuriile și berea. Am comandat desigur fish and chips și o IPA ( bere Indian Pale Ale) , că doar ce era să mâncăm la primul nostru prânz la Londra ? Am găsit cu greu o masă undeva la etaj, înghesuită într-un colț, dar la cât eram de flămânzi acest lucru conta mai puțin..
Am comandat și am privit un pic în jur: oamenii mâncau și discutau liniștiți la mese așa cum văzusem prin filme dar nu mi s-au părut de loc înțepați sau excesiv de îngâmfați. A venit berea între timp și am putut aprecia gustul mustind de hamei fermentat la 18-22 de grade timp de 7 zil, grade net superior berilor pils. Berea aromată se dovedea a fi o licoare mult mai bună decît berile germane cu care eram obișnuiți în patrie. A venit peștele cu cartofi prăjiți și nu aș dori să vă așteptați la cine știe ce delicatesă care să ți se topească în gură. Nu. Era un pește prăjit, cu cartofi deasemenea prăjiți, bine făcut, cum mai mâncasem, doar că avea un gust aparte. Era gustul, pe care-l are doar peștele mâncat la kilometrul zero al Londrei, vis-a-vis de coloana în vârful căreia, stătea scrutând zările comandantul Nelson. Incomparabil.
Am mâncat aici printre altele niște feluri de mâncare de origine indiană cu tot felul de condimente care te făceau să chemi pompierii să-ți stingă focul din cavitatea bucală de iuți ce erau. (de exemplu Pui Tikka Masala). Nu făcea însă să deranjăm pompierii când aveam la dispoziție litri întregi de IPA, Camden Beer sau London Pride și care puteau face aceeași treabă ca ei, ba chiar mai bine
După ce ne-am răsfățat papilele gustative cu pește și le-am udat din belșug cu IPA, a venit desertul. Ei bine, atunci am descoperit că britanicii se pricep foarte bine la dulciuri. Nu m-am așteptat la asta sub nici o formă dar, da: au englezii niște dulciuri delicioase: cu creme, cu fructe, apoi prăjituri înnecate în ciocolată, de cele mai multe ori acompaniate de o cupă de înghețată și de o frunză de mentă sau altă plantă aromatică. Mai erau apoi felurite combinații de înghețată și de cocături care mai de care mai elaborate și mai gustoase, niște surprize totale pentru bietele mele papile gustative doritoare de dulciuri, toate de-li-cioa-se ! Ceva de nedescris ! Am mâncat deserturi la Londra cât de mult am putut. Într-un cuvânt am ieșit ultra încântat de la Pub-ul amiralității britanice și cu gând să revin, ceea ce am și făcut un an mai târziu.
Simboluri ale Londrei
Plecând de la „Amiralitate” ne-am îndreptat, pe jos spre celebrul British Museum unde intrarea este gratuită. Muzeul este impresionant, iar ca arhitectură impunător. Altfel, cu excepția mumiilor egiptene, pe care nu le mai văzusem până atunci, restul exponatelor, nu erau cine știe ce: ceramică de foarte bună calitate, frumos pictată, lame de metal folosite ca săbii cu mulți ani în urmă, bijuterii elaborate, însă așa ceva găsești și în muzeele din România, deci nimic spectaculos. Dacă mai adaug aici , că între timp vizitasem muzeul arheologic de la Paestum din Italia, care e unic, înțelegeți de ce nu m-a impresionat British așa de tare.
Dacă ați citit celelalte articole ale mele de pe blog, știți deja că nu sunt ușor de impresionat. Totuși a fost ceva, în acea primă zi de Londra care m-a lăsat cu gura căscată. Hamleys. Cei care au fost la Londra știu la ce mă refer: e vorba de un imens magazin de jucării.
Firește, nu ne puteam întoarce de la Londra fără jucării dacă nu voiam să dormim în cotețul câinelui. Când am intrat în magazin cred că amândoi ne-am uitat exact ca niște copii. Mai lipsea să zicem „uau” ! Un spațiu imens, care se ducea mult pe verticală, cu pereții acoperiți de rafturi abundând de jucării ni se înfățișa privirilor. Când mi-am coborât privirile am văzut niște scări care duceau spre o sală numită Harry Potter. I-am zis prietenului meu că ne auzim la telefon și am plecat fiecare să căutăm lucruri conform listei. Când am pătruns în zona Harry Potter, m-a surprins varietatea produselor inspirate din film. M-a copleșit aș spune: căni, articole de îmbrăcăminte, baghete ale personajelor din serial, mături de vâjhaț, dvd-uri, dulciuri, căști audio, pixuri, caiete, toate frumos aranjate și organizate.
Am ieșit de acolo amețit și cu două baghete ambalate frumos. Am luat-o gospodărește către vârf. La primul etaj, lucruri amestecate, decorațiuni, colecționari, jocuri etc. Apoi, lucruri pentru băieți, pentru fete și chestii telecomandate. Nici nu știam la ce să mă mai uit. Simțeam cum mă cuprinde lăcomia copilului care și-ar dori tot ce vede. Era un sentiment pe care nu-l mai încercasem de mult. Când, anul următor, aveam să revin la Londra cu fiică-mea și am venit cu ea la Hamleys a avut aceeași problemă ca mine. Nu se hotăra ce să-și cumpere. Doar că ea, copil fiind și-a permis să plângă de necaz, lucru pe care eu nu am putut să-l fac.
În sfârșit am plecat de la magazin și ne-am dus spre Palatul Buckingam. Am ajuns în fața clădirii unde trona o impunătoare și preafrumoasă statuie a Reginei Victoria. M-am uitat ușor dezamagit fiindcă mă așteptam la altceva. Nu vedeam soldații cu căciuli uriașe îmbrăcați în roșu lucitor, vedeam doar o clădire gri care nu-mi sugera deloc un palat. M-am gândit la un moment dat că suntem în spate, dar mă deruta statuia Reginei Victoria al cărei loc ar fi fost, firesc, în fața palatului nu în spate.
Ne-am fotografiat și noi ca toți ceilalți turiști și am pornit apoi să hoinărim pe străzi până ce am ajuns la Catedrala Sf. Paul. Intrând înăuntru te impresionează mărimea clădirii. Este impozantă și foarte înaltă. Ai senzația că turla atinge cerul. Nu are un Iisus Pantocrator pictat pe interiorul ei ca la bisericile ortodoxe, dar are alte lucruri extrem de interesante și mă refer aici la două sarcofage aflate în criptă: al lui Nelson amiralul învingător la Trafalgar și al lui Winston Churchill cel care ne-a vândut, pe noi românii, sovieticilor la Yalta.
Cum am fost la micul dejun în pijama.
Zilele următoare nu prea am mai avut timp de colindat prin oraș findcă terminam pe la ora 17 ziua la târgul de turism și am preferat să rămânem în zonă ca să mâncăm. Revenind la mâncare trebuie spus că după 5 dimineți de mâncat breakfast tipic britanic mi s-a cam acrit de cârnați cu sos dulce, de griș cu lapte, cereale și ce mai aveau ei pe acolo, dar m-am și amuzat. De ce ? Fiindcă în vreo două dimineți am văzut coborând la masă oameni în pijama. Mi s-a părut extrem de ciudat mai ales că nimeni nu se sinchisea de îmbrăcmintea lor neobișnuită și după ce m-am mirat corespunzător, am decis ca în următoarea dimineață să apar și eu la fel să văd cum o fi. Bineânțeles că nu m-a băgat nimeni în seamă nici pe mine, iar eu m-am simțit ca acasă și am trecut experiența la capitolul extravaganțe de povestit nepoților.
Înainte de a pleca din Londra nu puteam rata cu David să vizităm Biserica Templului din Londra situată între strada Fleet și Râul Tamisa. Citisem despre ea prin cărțile lui Dan Brown și voiam să o vedem. Nu ne-a dezamăgit deloc. E încântătoare și o prețioasă relicvă a istoriei. Bineânțeles că cele mai atrăgătoare pentru noi au fost mormintele cavalerilor templieri îngropați acolo, care sunt acoperite cu nisște superbe plăci de piatră sculptate după obiceiul medievale cu basoreliefuri reprezentând trupurile adormite ale defuncților.
Mi-a plăcut mult Londra și anul următor când ne-am reântors la târg pe lângă cele ce vi le-am spus mai sus, am mai vizitat încă 3 obiective importante: Acvariul, Roata (London Eye) și Muzeul Figurilor de Ceară Tussaud.
Al doilea descălecat al Londrei.
Al doilea descălecat al Londrei a fost împreună cu soțiile și fetele noastre care au venit la Londra după terminarea târgului de turism.
Prima dată ne-am dus să ne dăm în roata cea mare sau London Eye cum i se mai spune. Am ajuns, am luat bilete, am stat la coadă și ne-am urcat într-una din cabine. Spre deosebire de cabinele roții din Viena în care ne urcasem pe 1 ianuarie 2008, astea de aici erau altceva. Elegante, moderne, fără să se zgâlțâie ca cele de la Viena se mișcau lent și precis, ridicându-ne deasupra orașului. Se vedea râul Tamisa, Palatul Westminster cu turnurile sale, clădirile din jur și orașul până hăt departe. E un bun prilej de ați face idee de mărimea capitalei britanice. Altfel, totul a durat cam mult după mine fiindcă e frumos nu zic nu dar să stai să vezi aceleași lucruri timp de 30 minute poate deveni plictisitor la un moment dat.
Odată coborâți din „Ochiul Londrei”, am făcut doar câțiva pași, pentru a vizita Acvariul sau Sea Life. Comparativ cu cel din Barcelona, cel de aici mi s-a părut mult mai mare, ocazie cu care am constatat unele lipsuri ale sale și anume niște bănci pe care să te odihnești din când în când. La ieșire, bineânțeles că ne-am fotografiat în fața unui ecran verde pe care aveau să apară mai târziu animalele marine ce existau aici.
În ziua respectivă ne-am mai învârtit prin centru, pe la Palatul Buckingham, și apoi am luat-o spre magazinul Hamleys. Ei bine, intrând cu fiicele noastre, am retrăit încă odată privindu-le momentele de surpriză pe care le avusesem eu cu un an în urmă ajungând aici.
Frustrant pentru fiică-mea a fost că, nu a știut ce să-și cumpere ! Avea acasă multe jucării deja, unele cumpărate de mine chiar de aici, iar mulțimea jucăriilor o copleșea. Până la urmă, o doamnă cumsecade, a invitat-o să ia loc pe scaunul ei și în 30 de minute i-a făcut niște bucle minunate cu ajutorul unui aparat pe care ne-a recomandat, desigur, să-l cumpărăm (ceea ce am și făcut într-un final) și totul a fost uitat. La ieșire însă, la parter, acolo unde este zona plușurilor, a găsit un superb urs polar de pluș, destul de mare, care ar fi făcut pereche bună cu iedul ei de pluș, Bambi. Vorbind, de Bambi, iedul, bietul de el a fost uitat în apartamentul pe care l-am închiriat cât am stat la Londra, așa că pe drum spre aeroport a trebuit să mă conversez cu proprietarul care ne-a confirmat faptul că l-a găsit și ni l-a trimis cu poșta acasă. Seara s-a încheiat cum altfel, la Admirality Pub din Piața Trafalgar la un fish and chips și o bere cu Ale reptând experiența din anul trecut.
Muzeul Figurilor de ceară, Tussaud.
Ziua următoare a început stând la coadă la intrarea de la Muzeul Figurilor de Ceara Tussaud. Am ajuns acolo cam cu o oră înainte de deschidere așa că am intrat printre primii. Ei bine, aici am ceva de povestit. Intrarea către expoziție a fost pe o scară spiralată care ne-a scos într-o sală de petrecere unde erau statui reprezentând stele ale cinematografiei mondiale. Am fost surprins de cât de bine erau realizate exponatele. Zici că erau vii. A durat mult până am ieșit din muzeu, trecând prin multele sale secțiuni. Așa ne-am întâlit cu King Kong, cu regele Carol I Stuart eroul lui Alexandre Dumas, cu personajele din Răzbiul Stelelor (ocazie cu care m-am fotografiat punându-i 5 lire în mâna întinsă „a cerșeală” lui Lord Darth Vader), cu Michael Jackson și Freddie Mercury dar și cu întreaga familie reagală britanică. Apoi, am ajuns în Londra sec al XIX-lea pe strada Baker unde locuia celebrul detectiv Sherlock Holmes și am luat un taximetru ca să parcurgem o bucată din istoria Londrei trecând prin incendiul care a, devastat orașul în anul 1666.
Când spun taximetru mă refer la o mașinuță ca cele fixate pe o platformă de lemn, în care se urcă copii ca să se învârtească la bâlci, doar că asta era parte a unui șir de astfel de taximetre care se deplasau pe o șină de fier printre-un decor reprezentând diferite ere ale istoriei capitalei britanice. Înainte să ieșim am intrat într-o sală de cinema să vedem un scurt film cu Captain America și prietenii săi. Era un film în 8 dimensiuni. Asta înseamnă că, pe langă faptul de a vedea personajele prin ochelari speciali ca la filmele 3 D s-au mai adăugat ale 5 efecte speciale care au constat în zgâlțâituri ale scaunului, stropit cu apă pe față și cel mai surprinzător dintre toate constând în aceea că am fost înjunghiați pe la spate, împunși mai bine zis, de un instrument care a ieșit din spătarul scaunului. Da, a fost o vizită grozavă cea de la Muzeul Tussaud.
Am plecat de aici să colindăm prin oraș și să facem ceva ce nu făcusem nici eu cu David la vizita anterioară: să ne plimbăm cu autobuzele etajate ale Londrei ocazie cu care am descoperit Londra noaptea.
Minunatul Soho și o valiză ruptă.
Anul următor, în noiembrie 2019 am revenit la Târgul de Turism WTM din Londra.
Cu ocazia asta am ajuns pentru prima dată în cartierul ascuns, vorba cântecului „după blocuri”. Mai exact după clădirile din Oxford Street pe unde ne plimbasem de nenumărate ori. Am descoperit un cartier elegant, plin de baruri, cafenele și restaurante alături de cluburi și magazine elegante. Din păcate noi l-am vizitat noaptea, așa că nu prea am văzut cine știe ce, dar tu, cititorule, ai să afli din acest articol ce e de văzut în Soho dacă dai un click AICI.
Fiindcă nu există excursie undeva fără o amintire mai extravagantă, trebuia ca și de această dată să se întâmple ceva. Seara, la apartamentul pe care-l închiriasem făcând bagajele, ca să plecăm acasă, constat că valiza cea mare, unde intenționam să încarc marea parte a cadourilor luate pentru acasă, a puținelor haine și a altor lucruri, era inutilizabilă, deoarece i se rupsese fermoarul. Situația era disperată, fiindcă a doua zi de dimineață la ora 9, plecam spre aeroport iar eu descoperisem dezastrul la ora locală 20:30. Ce să fac ? Am intrat urgent pe internet să caut un magazin de valize deschis la ora aceea în Londra. Am găsit câteva, unul dintre ele la două stații de metrou distanță distanță de noi. Mai exact la Kings Cross. Mi-a sunat cunoscut numele, dar în agitația care mă cuprinsese nu am mai stat să mă gândesc la asta. Magazinul respectiv închidea peste 30 de minute ! M-am îmbrăcat urgent și m-am năpustit pe ușă afară spre stația de metrou aflată la 100 de metri de blocul unde stăteam. Am avut noroc că metrourile circulau bine, astfel, încât am ajuns la Kings Cross repede. Am ieșit la suprafață am activat google maps și am început să caut magazinul. L-am găsit, am ajuns, dar magazinul era închis ! Învârtindu-mă prin fața ușii am găsit un număr de telefon afișat. Am sunat, mi-a răspuns o doamnă și mi-a explicat că va trimite pe cineva în 40 de minute. I-am mulțumit și uitându-mă la valizele din vitrină am considerat că erau cam scumpe, plus că nu puteam să stau să aștept în tensiunea aia, așa că, am luat-o la picior să găsesc un alt magazin.
Un localnic m-a sfătuit să trec strada și să intru în clădirea gării, Kings Cross fiindcă acolo au un magazin de valize care sigur e deschis. Iarăși mi-a sunat numele gării familiar dar, l-am îndepărtat și am alergat să găsesc magazinul. Intru în gară și-mi încetinesc pașii. Gara în sine, era cam de două ori mai mare ca Gara de Nord din Bucuresti, așa că, unde să caut ? M-am dus către un magazin ce vindea ziare să întreb și am avut noroc, că omul m-a îndrumat spre ghișeul de bagaje de mână, unde, susținea el, s-ar găsi și bagaje de cumpărat. Mi s-a părut ciudată informația, dar m-am dus și, într-adevăr omul avusese dreptate. Găsisem valize ! Avea niște prețuri decente așa că am luat două: una imensă, cea mai mare pe care o aveau și una de mărimea unui bagaj de mână sub formă de rucsac. După ce le-am luat am sunat-o pe doamna de la magazin cerându-mi în mode repetat scuze ca să-i spun să nu mai vină la magazin fiindcă-mi rezolvasem problema. Nu prea i-a convenit, mi-a și spus asta dar, eu îmi atinsesem scopul. Am fost așadar capabil să mă întorc acasă cu tot ceea ce intenționam. Poate vă întrebați ca și mine atunci, ce e cu Gara Kings Cross și de unde știam numele ? Ei bine, un fan al lui Harry Potter ar ști să vă spună: e gara de unde copii, plecau să studieze la Hogwarts, trecând cu cărucioarele de bagaje prin zid.
Apoi, a venit anul 2020 cu mizeria lui de COVID19 și nu ne-am mai dus la Londra.